Taj Mahal – o poveste cu dragoste şi îmbrînceli

Shah Jahan nu s-a gîndit prea mult la detalii cînd a făcut Taj Mahal-ul. N-a luat deloc în calcul turiştii, dornici să-şi facă o poză cu frumosul monument ţinîndu-l de vîrf, să-i atingă marmura imaculată şi să se calce în picioare la intrare. E de înţeles – la 1648, cui i-ar fi trecut prin cap că, aproape 400 de ani mai tîrziu, mausoleul făcut dintr-o iubire foarte mare şi o suferinţă la fel va fi vizitat anual de 6 milioane de turişti? Şi că iubita lui soţie, Mumtaz, va fi deranjată în somnul ei de veci de click-urile aparatelor foto, de strigătele din mulţime, de paznicii care nu fac faţă şi de pungile de plastic ce zboară pe acolo? Dacă se gîndea, poate făcea şi el uşile de la intrare ceva mai mari. 

După un drum de cîteva ore din Jaipur şi un TIR ce mergea cu viteză pe contrasens pe autostradă, care l-a uimit (puţin) chiar şi pe Aakash, prietenul indian al prietenei noastre românce, Desiree, am ajuns pe la prînz în Agra. Desiree şi cu mine, încălzite de nunta bollywoodiană la care tocmai fusesem cu două seri în urmă, am zis că Taj-ul este un prilej bun să ne purtăm din nou sari-urile (http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/sari-ul-acele-siguranta-o-nunta-n-povesti-bollywood). A urmat, bineînţeles, distracţia cu pusul sari-ului pe marginea drumului. Ultima oară ne luase patru ore, de data asta am eficientizat procesul, ne-a luat doar una, dar asta cu ajutorul lui Aakash. Dacă făceai abstracţie de rîsete şi glume, era ceva aproape ritualic în felul în care Aakash o ajuta pe Desiree să-şi prindă materialul, în felul în care învăluia o fată europeană în cultura indiană, povestindu-i cum o privea pe mama lui, cînd era mic, înfăşurîndu-şi sari-ul. Şi, pentru că tot aveam sari-uri, ne-am gîndit c-ar fi amuzant să ne dăm drept indience (mai ales că biletul de intrare pentru turişti era fix de 50 de ori mai scump decît cel pentru indieni), soţiile lui Aakash din Kashmir, ne-am acoperit feţele şi mergeam supuse în spate. Nici acum nu înţelegem ce ne-a trădat de se amuzau toţi care treceau pe lîngă noi. Să fi fost de la sandalele de trekking sau de la ochii mici de rîs?  

Taj Mahal-ul îţi taie răsuflarea. E atît de frumos, de imaculat, atît de contrastant cu haosul din jur, un loc care chiar îţi transmite pace, iubire şi dor. E unul dintre cele mai frumoase şi impresionante monumente pe care le-am văzut vreodată, mai ales în lumina apusului sau oglindit în fîntînile din faţă, în minunata grădină care-l înconjoară. E un amestec de arhitectură persană cu indiană, impunător tocmai prin simplitate. Serenitatea îţi trece însă repede cînd vezi nebunia turistică din jur. Şi nu, nu sînt majoritar străini, din contră. Cea mai mare parte dintre vizitatori sînt indieni care, după bunul stil, se înghesuie, se bagă în faţă şi reuşesc să arunce chestii pe jos, în ciuda faptului că n-ai voie să intri cu nimic acolo.  

Îţi trebuie oarecare nervi şi oase tari să intri în mausoleu. Coada e mare, dezordonată şi agitată, iar vizitatorii se bulucesc la intrările mici, fără a ţine cont de nimic. După ce m-am convins că nu mi-am rupt o coastă cînd mulţimea m-a lipit dureros de puternic de o coloană de marmură, mi-am dat seama că se putea şi mai rău: un domn căzuse şi era împins şi călcat în picioare de mulţimea indiferentă. Paznicul nu făcea faţă, în ciuda băţului de lemn cu care încerca să dirijeze turma şi care mai pica ocazional pe spatele vreunui vizitator care împingea mai tare decît media. Ajunşi înăuntru, ştiam că n-avem voie să facem fotografii la decoraţiunile delicate şi dantelate, încrustate cu pietre preţioase, şi la mormintele celor doi îndrăgostiţi. Şi, bineînţeles, că nu le putem atinge. Colegii de vizită se pozau însă care mai de care, încercînd să atingă pietrele strălucitoare. Nici nu spera Shah Jahan la atîta distracţie la mormîntul lui şi-al iubitei Mumtaz.  

După ce-am comentat cele văzute la un restaurant de pe lîngă şi cum prietenii noştri se grăbeau să ajungă înapoi în Jaipur iar noi nu aveam, ca de obicei, cazare rezervată, ne-am dus în Agra să căutăm un hotel. A fost mai dificil decît ne aşteptam, aşa că am dat cîteva ture de oraş cu maşina, după lăsarea întunericului. Brrr! Pînă la urmă, am găsit un hotel vag decent, pe ale cărui holuri dormeau indieni de la un capăt la altul şi la care geamurile nu se prea închideau. După experienţa anterioară cînd cineva ne intrase în cameră noaptea (cu cartela!), cînd dormeam, şi cotrobăise silenţios, ne-am baricadat bine, şi a doua zi dimineaţă am plecat rapid spre Delhi. În noaptea aia l-am visat pe Shah cum taie bilete la poarta Taj Mahalului. 

Foto: C. Foarfă