Oamenii cu care călătoreşti
Poate mai mult ca oricînd, atunci cînd călătoreşti, ajungi să-i cunoşti mai bine pe cei de lîngă tine. Uneori, ai senzaţia că oamenii se schimbă atunci cînd călătoresc, dar, de fapt, sînt lucruri care deja erau acolo şi care, scoase din mediul familiar, ies la suprafaţă sau cresc în intensitate. Vorbesc de frici, prejudecăţi, tabieturi, moduri de a interacţiona sau de a reacţiona, judecăţi sau atitudini.
Oricîtă chimie ai avea cu cineva sau oricît de bun prieten ţi-ar fi, cînd plecaţi împreună, raporturile se pot schimba, dacă stilurile de a călători sînt complet diferite. Iar aici nu vorbesc de lucruri abstracte, ci de cele mai concrete. De cum ne trezim dimineaţa şi cînd plecăm din hotel, de cît mergem pe jos şi cît luăm taxiul, de cîte muzee vrem să vedem sau de restaurantele unde mîncăm. De exemplu, mie îmi place să merg pe jos foarte mult, îmi pot petrece o zi lejer fără să mă opresc de prea multe ori, am senzaţia că pierd timp dacă stau prea mult într-un loc, nu am răbdare, fac alergie dacă nu plec din hotel la scurt timp după ce m-am trezit şi înţeleg greu conceptul de odihnă în vacanţă. Nu-mi fac nici un plan atunci cînd merg să vizitez, îmi pot schimba în orice moment traseul, nu-mi propun să bifez nici un muzeu anume, dar, în schimb, am un „fetiş“ pentru locurile neobişnuite (cum ar fi locuri părăsite sau periferii) şi le prefer obiectivelor turistice clasice. Tocmai de aceea, din păcate, ratez de multe ori locuri clasice, în oraşele în care merg.
Plus că mă enervez atunci cînd cineva se plînge sau cînd are temeri care sînt, după părerea mea, nejustificate, de genul că e periculos să mergem pe nu ştiu unde (nu că eu nu aş avea! oho!). Sînt un coşmar pentru oricine merge cu mine şi vrea s-o ia mai uşor, mai agale, să se oprească des, să lenevească la hotel dimineaţa sau pe plajă, pentru cine e nehotărît şi stă prea mult să decidă încotro s-o ia, care vrea să viziteze cine ştie ce muzeu care mie nu-mi spune nimic sau care îşi face un plan fix pentru o zi de vacanţă. Aici mă refer, bineînţeles, mai mult la vacanţele de explorare, nu neapărat cînd mergem asumat să stăm doar la plajă cîteva zile.
Ca să nu mai zic că nu-mi plac nemulţumiţii. Îi consider, probabil pe nedrept, fiţoşi. Sau cei care comentează nonstop, de obicei tendenţios, despre cum sînt oamenii şi îi privesc (mai ales cînd vorbim de ţări din Asia, Africa etc.) de sus. Sînt oameni de altfel rezonabili în viaţa reală, care se transformă radical, în călătorii. Devin extrem de dificili, veşnic nemulţumiţi, mereu neadaptaţi, cărora nimic nu le convine. Hotelul e prost, mîncarea e oribilă, oraşul/satul/insula/plaja nu e pe măsura aşteptărilor. E prea cald sau prea frig. E vina celorlalţi că ei sînt acolo, călătoria asta e un supliciu. Apa caldă nu e suficient de caldă. Apa rece nu are presiune. Străzile nu sînt curate. E prea scump. E prea ieftin. E prea aglomerat pe plajă. Cum să stau fără şezlong? Nu mănînc la bodega asta! Hai pe acolo! Ba nu, pe acolo! Nu merg aici! Nu urc scări! Mi-e frig! Nu intru în muzeu! Cum să vă aştept aici?
Îmi zicea un amic că abia în călătorie vezi adevărata faţă a cuiva, iar pe net citeam un articol amuzant, în care se spunea că nu trebuie să te căsătoreşti cu cineva înainte de a călători împreună. Refuz să cred asta.
Ar fi cam trist. Probabil că pur şi simplu sînt persoane care, scoase din mediul lor obişnuit, se panichează, îşi pierd reperele, îşi trag un nesuferit scut de autoapărare, devin mult mai dificile decît erau şi refuză să asimileze ce le oferă locul. Nu le vei vedea niciodată pe un traseu neprevăzut sau ieşite, măcar şi puţin, din zona de confort. Probabil că flexibilitatea în călătorii, dacă n-o ai din născare, vine ea şi după un timp şi ceva exerciţiu. Însă moaca de veşnic nemulţumit are darul să strice cheful oricui stă prin preajmă.
Nu aş putea merge niciodată într-o excursie organizată, cu străini. De fiecare dată cînd văd cîte un grup de turişti care urmează un ghid cu semnalizator, care fotografiază la comandă şi ascultă cuminţi explicaţiile, cu program fix, traseu stabilit şi ore clare de întîlnire, mi se ridică o sprînceană, apoi cealaltă, şi am impresia că se contrazice însuşi scopul călătoriei în sine. Unde mai sînt improvizaţia, surpriza, descoperirea spontană, bucuria rătăcirii pe străduţe sau farmecul neaşteptat al unui loc descoperit întîmplător? Şi cine sînt străinii cu care eşti, cu care nu împarţi nimic altceva decît plata unei excursii fabricate? Plus că mi-e greu să cred că toţi din grupul ăla sînt rezonabili.
E normal să fim diferiţi şi, atunci cînd plecăm împreună, chiar trebuie să ne gîndim dacă sîntem pe aceeaşi lungime de undă, dacă vrem să facem, în mare, aceleaşi lucruri sau dacă ne asumăm că le vom face separat. Şi dacă nu riscăm cumva să devenim noi ăia insuportabili şi intoleranţi cu alegerile partenerilor de drum. Sînt atîtea feluri de a călători şi e păcat să ne stricăm o vacanţă doar pentru că ne-am certat aiurea pe locul unde ne bem cafeaua.
