Marţi, înainte de Nowruz
„E război, crede-mă. O să fie haos, Teheranul explodează mîine seară. E chiar război, cu bombe şi foc. Eu nu ies din casă, treaba voastră“, zice Mossi cu o mină serioasă. Şi n-a ieşit. Ne-a lipsit Mossi în cea mai nebună seară a călătoriei în Iran. Dar refrenul cu „o să fie război, aveţi grijă“ l-am auzit de la mulţi, începînd cu simpaticul recepţionist de la hotel, continuînd cu toţi taximetriştii şi încheind cu oameni cunoscuţi cu o zi înainte la ski, în Dizin (da, se schiază excelent în Iran!).
Eram convinsă că exagerează – cît de rău poate fi de la cîteva artificii? Preocuparea mea era însă alta în acea zi – cum ajung la un concert nu foarte legal. Cu excepţia muzicii tradiţionale (şi nici atunci întotdeauna), concertele sînt interzise în Republica Islamică Iran. Şi, după ce ratasem unul pentru că taximetristul nu fusese în stare să găsească adresa (dar ajunsesem la final fix cît să-i cunoaştem pe Mossi, Mehdi şi Ahad, cei trei muşchetari iranieni care ne-au făcut Teheranul teribil de interesant şi prietenos), la ăsta chiar plănuiam să ajung. Artificiile mă preocupau mai puţin la ora aia. Am ajuns în cafeneaua cu concertul, puţin înainte să înceapă. Cineva stătea de şase la uşă şi geamurile erau acoperite, dar n-ai fi zis că se chinuiau prea tare să ascundă evenimentul. Părea o sindrofie liniştită, cu oameni stînd cuminţi pe scaune, bînd ceai şi discutînd politicos. Tricourile negre cu trupe metal şi pletele îi mai trădau, deşi în public se aflau şi cîteva doamne respectabile, probabil mamele muzicienilor. Mă rog, muzicieni e mult spus. Cîntau îngrozitor, ocazie cu care am aflat că nici vodka băută pe sub mînă nu poate salva un concert extrem de prost. Probabil fericiţi că poliţia e ocupată cu haosul de pe străzi, au găsit un motiv bun să vîndă nişte alcool la suprapreţ (alcoolul este complet interzis în Iran şi consumul este pedepsit).
Mahdi şi Ahad ascultau, cu nişte feţe pleoştite, cum trupa măcelărea, una după alta, piese rock clasice. După buna ospitalitate iraniană, băieţii suportau eroic concertul pentru a le face pe plac străinilor, care nu ştiau nici ei dacă să se bucure că au ajuns într-un final la un concert sau să se enerveze că au nimerit la unul prost. Cert e că amicii noştri au sărit în sus cînd a venit momentul plecării, fericiţi că în sfîrşit mergem la distracţie.
Mehdi ne-a convins că la el în cartier, în Ekbatan, printre blocuri, e cea mai tare petrecere. Doar uitîndu-te la el, îţi dădeai seama că ştie ce spune: punker, cu un look căutat excentric, haine colorate şi role, părea că vine direct dintr-un club underground din Berlin. Mehdi al nostru era privit dubios de oamenii de pe stradă, ca să nu mai vorbim de propria familie, în care nu era nici măcar oaia neagră, ci eventual una în carouri roşu cu verde. Lîngă el, Ahad părea chiar cuminte – păr creţ şi lung, de Jim Morrison, şi o figură inocentă, în prezenţa căreia fetele dădeau din genele intens rimelate.
E ultima marţi înainte de Nowruz, anul nou iranian, o sărbătoare veche de cîteva mii de ani, care marchează, de echinocţiu, venirea primăverii şi un nou început. Marţea de dinainte de Nowruz înseamnă sărituri prin foc, artificii, bombe artizanale, muzică în stradă sau petreceri de familie. Poartă şi un nume – Chaharshanbe Suri, festivalul focului, o sărbătoare veche, cu rădăcini în zoroastrianism, în care oamenii sar prin foc într-un ritual de purificare şi de pregătire pentru noul an.
Poate părea o celebrare firească a revelionului. Ei bine, în Iran, ziua asta este unică. E ziua în care convenţiile cad, poliţia închide ochii şi oamenii se distrează. „Poate nu înseamnă mult pentru voi, aveţi atîtea petreceri“, îmi spune Ahad zîmbind, „dar pentru noi, ăsta e gustul libertăţii. E singura dată cînd vezi aşa ceva în Iran.“ Într-adevăr, sînt a doua oară în Iran şi nu mi-aş fi imaginat vreodată nebunia şi euforia din acea marţi.
Oamenii sar prin focurile ce ard la fiecare colţ de stradă. Muzica răsună din boxe imense, din maşinile cu portabagajele deschise, pe care dansează frenetic tinerii iranieni. Pocnitorile şi artificiile sună peste tot, inclusiv la tine-n buzunar sau în şalul ce abia mai acoperă părul. Oameni de toate vîrstele se adună în stradă, dansează, rîd, aruncă peste tot cu artificii şi se îmbrăţişează. Uită de restricţii, uită de criza economică ce-i afectează din ce în ce mai rău. E o euforie generalizată şi toată energia acumulată se descarcă acum într-o petrecere vie, veselă, suprarealistă pentru Iran.
Senzaţia serii erau aşa-numitele „grenade de mînă“, nişte chestii artizanale care, aruncate în peretele unui bloc, scoteau un zgomot infernal şi lăsau o pată mare neagră. După o reţetă moştenită şi modificată din războiul cu Irakul – îmi explică Mehdi după ce se asigură că nu mă aflu în raza de acţiune a vreuneia.
Băieţii fac rapid rost de bere de la un amic de-al lor care o prepara acasă (şi-i ieşea foarte bine, aş putea zice) şi decid că sticla cel mai bine stă la mine-n poşetă, că doar n-o să controleze poliţia un oaspete, mai ales femeie. N-au controlat, ba chiar cîţiva poliţişti s-au dus la Ahad să-l întrebe dacă nu cumva avem alcool, că vor şi ei, iar alţii dansau şold la şold cu mulţimea. O doamnă respectabilă coboară din bloc cu o tavă pe care stătea un set de cristal cu sticlă şi pahare, şi îşi serveşte vecinii. Îndrăznesc să cred că nu era ceai. Fetele dansează fără hijab şi cuplurile se ţin în braţe. Lucrurile mici au aici o altă valoare iar toate gesturile lor poartă simbolurile unor libertăţi greu cîştigate, volatile şi uşor de pierdut.
Aşa am început noul an al calendarului persan, alături de oamenii frumoşi ai Iranului, într-o ţară atît de contradictorie, de plină de surprize şi de fascinantă. La mulţi ani, 1393, la mulţi ani, Iran!
Foto: C. Foarfă
