Muzica de sub vălul islamic al Iranului

- Take It Easy Hospital la Bucureşti -

„Poţi să-mi spui Q“, îmi zice tînărul de 22-23 ani, îmbrăcat cu un tricou colorat, blugi la modă şi o eşarfă aruncată neglijent după gît. Mă aflu în Gandi Shopping Center, loc de întîlnire al hipsterilor din Teheran. Dacă faci abstracţie de vălurile cu care fetele se prefac că-şi acoperă capul, lăsate fashionably pînă la limită, şi de faptul că berea are 0% alcool, nu ai zice că te afli în Republica Islamică Iran. Se discută despre branduri, cărţi, filme, muzică, despre facultate şi burse în afară, despre vacanţe şi mai puţin despre politică. 

Îl întrebăm pe Q dacă nu ştie vreun concert zilele astea prin Teheran. Pare genul să ştie. Aveţi noroc, spune el, e unul chiar mîine. Legal? Începe să rîdă. Hai să zicem că e undeva la limita legii, atîta timp cît nu ştie multă lume de el.  Sună-mă mîine şi-ţi explic unde trebuie să ajungi. Aha, şi cine cîntă? întreb recapitulînd în minte cele cinci-şase trupe iraniene pe care le ştiu, pe cele mai multe din filmul No One Knows About Persian Cats. Îmi răspunde amuzat: U2. 

Nu sînt cele din film, zice Q citindu-mi gîndurile. Ce previzibili sîntem! Sînt totuşi curioasă ce părere are despre film. În esenţă e real, spune Q, nu e deloc uşor să faci muzică în Iran. Bahman Gobadhi (regizorul) a exagerat puţin, nu e chiar atît de tragică situaţia, nu repetăm în grajduri. E greu, e nevoie de multe sacrificii, dar se poate. Filmul e făcut pentru occidentali, pentru festivaluri, cu tuşele un pic îngroşate pentru a face mesajul mai clar şi mai puternic. Îmi amintesc că acelaşi lucru s-a spus şi despre regizorii români cu filme la Cannes. Un prieten al lui Q, Abdullah, mă întreabă ce-a mai făcut Cristian Mungiu după 4,3,2. Îi plăcuse la nebunie. Sper şi acum că nu l-a jignit faptul că, literalmente, „mi-a picat faţa“ cînd am auzit vorbindu-se despre un film românesc în Iran. Şi nu a fost singura dată.

Mai vorbisem cu cineva despre film. Îl chema Sam (de fapt, îl chema cu totul altfel, doar că se prezintă cu nume simplificate, văzînd cît de greu ne e să pronunţăm; sau poate era şi ceva de siguranţă) şi îl întîlnisem într-una dintre puţinele cafenele alternative ale Teheranului. Sam era pasionat de teatru şi de design grafic şi visa să plece cu o bursă în America. Sam era un puşti simpatic, uşor exaltat şi idealist, care nu pricepea de ce trebuie „să creadă dacă nu crede“. Era foarte mîndru că e ateu şi că are o gîndire liberă într-o ţară presupus fundamentalistă. 

Lui Sam îi lucesc ochii cînd amintesc de film. Aşa e, spune el, aşa sîntem noi, asta e cultura alternativă a Iranului, aşa ne e de greu cu repetiţiile, concertele, sînt atît de puţini care ne înţeleg. Gobadhi despre noi vorbeşte, despre tinerii care avem curaj să spunem ce gîndim şi să ne urmăm visele. Sam fusese printre cei care ieşiseră în stradă la protestele cauzate de alegeri, „revoluţia verde“ din 2009. 

De fapt, filmul ăsta e unul dintre motivele care m-au adus în Iran. Am citit o recomandare de două rînduri pe Facebook-ul Dilemei vechi şi l-am văzut fără să ştiu prea multe despre ţara asta. No One Knows About Persian Cats e un fel de documentar despre scena muzicii underground din Iran, filmat, bineînţeles, ilegal, cu cîteva trupe reale. Dintre ele, cea în jurul căreia se construieşte povestea filmului este Take It Easy Hospital, mai exact Ash şi Negar, un băiat şi o fată care îşi doresc, mai mult decît orice, să facă muzică. În film, ei încearcă să-şi găsească colegi de trupă şi să facă rost de paşapoarte pentru a putea susţine un concert la Londra. Filmul a fost interzis în Iran, a cîştigat un premiu la Cannes, iar Negar şi Ash au reuşit să obţină azil politic. No One Knows About Persian Cats vorbeşte despre tinerii Iranului şi la genericul de final îţi zguduie serios prejudecăţile: cum, chiar atît de cool sînt tinerii de acolo? Nu sînt fundamentalişti?

Lucrurile normale, triviale pentru un tînăr dintr-o ţară liberă – să asculte muzică, să vadă filme, să se îmbrace aşa cum simte şi să-şi spună părerile – sînt în Iran mici libertăţi care se cîştigă cu greu şi cu sacrificii. Ash Koosha chiar a făcut 21 de zile de închisoare pentru că a participat la un concert underground. 

Take It Easy Hospital vor susţine un concert pe 11 februarie, în clubul Control. Coincidenţă sau ironie, 11 februarie este Ziua Victoriei Revoluţiei Islamice, adică sărbătoreşte momentul cînd Iranul s-a transformat dintr-o ţară liberă în una în care muzica este (aproape) interzisă.

Cel puţin pentru mine, concertul Take It Easy Hospital nu e un simplu eveniment muzical, un hai să bem o bere şi să ascultăm nişte indie în Control. Chiar dacă muzica lor sună bine, chiar dacă vom asculta şi nişte melodii în premieră de pe noul album (Human Jungle e primul, lansat în 2010, legat de coloana sonoră a filmului). Poate pentru că mi-e atît de drag Iranul şi pentru că acolo am întîlnit cei mai frumoşi, calzi şi surprinzători oameni. E un simbol al unei ţări atît de greşit înţelese, unde între discursul oficial şi cum gîndesc oamenii este o prăpastie enormă.

Nu s-a mai ţinut concertul de care vorbea Q. Se pare că fuseseră ceva probleme cu autorităţile. Aşa e mereu, spunea el, poate prindeţi unul data viitoare cînd veniţi.

Cristina Foarfă este editor la portalul metropotam.ro.

Fotografii de Cristina Foarfă