Un zbor ratat şi-un autocar inundat

Am ajuns în micul aeroport thailandez din Udon Thani un pic înainte de 6 dimineaţa, cu ochii lipiţi de somn, cu o cafea to go în mînă şi cu amintirea Laos-ului, din care tocmai veneam, foarte prezentă în minte. „De ce nu ne-am gîndit noi de la început să stăm mai mult în Laos? Măcar o zi să mai fi stat!“ – ne tot întrebam şi ne enervam, frustraţi că n-am apucat să facem tot ce-am fi vrut în contrastanta şi foarte frumoasa ţară vecină. În aeroport nu era nimeni. Un paznic proaspăt trezit şi el din somn se uita la noi, curios. Curios ne uitam şi noi în jur, pentru că, teoretic, erau mai puţin de două ore pînă la decolarea spre Bangkok. Oare o să fim singuri în avion? Frica mea de zbor nu putea accepta ipoteza. Ceva nu se lega însă. Pe panou nu era nici un zbor. Paznicul ne explică: „No flight, ma friends, no flight.“ Ne uităm pe bilet. Zborul era, evident, a doua zi.  

După ce-am trecut de „Nu se poate!“, de „Ce proşti sîntem!“ şi de „Dacă ne trecea prin cap să ne uităm mai devreme pe bilet, mai stăteam o zi în Laos!“ şi de clasicul „E vina ta, ba a ta, de fapt e a lui Alin“ (un amic cu care fusesem în Laos şi care plecase spre Vietnam printr-o complicăreală de zboruri şi autobuze care ne ameţise complet pe toţi şi cu care urma să ne revedem în cîteva zile în Bali), am stat şi-am cugetat ce facem. În Udon Thani n-aveam chef să mai stăm o zi, aşa că am venit cu soluţia salvatoare: mergem cu autocarul la Bangkok! Măcar stăm seara în Khao San, bem o bere, mîncăm ceva bun. Şi aşa stăteam puţin, o scurtă oprire în drum spre Bali. Frica de zbor a găsit motivul perfect să scape de avionul de-a doua zi. Teoretic, ştiam că sînt inundaţii în Thailanda; practic, cum nu înotasem încă prin ele, eram în stadiul acela de uimire combinată cu compasiune, cînd stai în faţa TV-ului şi te uiţi la ştiri. În autogară, ne-am asigurat de mai multe ori că autobuzul ajunge la Bangkok. Ni s-a spus zîmbind (doar Thailanda e land of smiles, nu?) că în partea asta nu e atît de rău, că autobuzele au rutele lor şi că, na, nu vom face opt ore, cît e normal, ci maxim zece, hai 11.  Cu plecare la 7 dimineaţa, ne-am făcut noi calculul că după-amiază sîntem la Bangkok, ba chiar că recuperăm şi orele de somn pierdute în ultimele zile în Laos.  
Începutul a fost promiţător. Autocarul mergea repede, era confortabil, ne-am oprit pe la 11 să mîncăm ceva, să luăm nişte apă, să ne dezmorţim picioarele. I-am dat şi un SMS lui Alin să-l informăm că e doar vina lui că ne-am zăpăcit, am dormit, am citit şi ne-am băgat în vorbă cu cei cîţiva colegi de drum. După-amiază însă, ni s-au tulburat apele, ca să zic aşa. De la cîteva băltoace ici şi colo, am ajuns să vedem doar apă în jur. Mă uitam pe geam şi nu înţelegeam cum poate merge autocarul prin apă de aproape un metru în anumite zone. Nu se mai vedea şoseaua deloc, doar cîteva semne de circulaţie rătăcite ieşeau din apă. Mă uitam la oameni care mergeau prin apa pînă la brîu, cărîndu-şi copiii mici sau proviziile în spate, în aranjamente înălţate şi improvizate, pe alţii – vîslind pe lîngă autocar şi case din care ieşeau plutind lucruri. Autocarul înainta ca melcul, se formase o coloană lentă de autobuze şi camioane. S-a întunecat. Ne era foame, sete şi regretam că băusem atîta apă la prînz. Următoarea oprire a fost, într-adevăr, în Bangkok, doar că la 12 noaptea, după un drum de 17 ore, pe care nu l-aş fi crezut posibil.  

N-a fost chiar uşor să găsim un taxi să ne ducă în Khao San, cartierul vesel de backpackers, unde petrecerea nu se opreşte niciodată. Sau aproape niciodată. În seara aia, erau atenţionări că se pot rupe digurile şi că Bangkok-ul va fi inundat, în special partea aia. Toate magazinele, hotelurile şi barurile aveau saci de nisip la intrare, să oprească apa. Cumva, în spatele lor, lucrurile continuau firesc – muzică, mîncare, discuţii, bere şi cocktail-uri la găletuşă (bucket-uri). Doar că era suprarealist de gol. Khao San-ul pe care îl ştiam era plin de viaţă, cu turişti mişunînd de colo-colo, cu toate terasele pline şi cu muzica dată tare. Acum nu era aproape nimeni, muzica era în surdină şi toată atmosfera era încărcată de aşteptare. Se vor rupe digurile? Va fi Bangkok-ul complet inundat? Recepţionistul hotelului, un travestit simpatic, glumea că are barcă să ne ducă la aeroport dacă e nevoie. A doua zi, situaţia rămăsese la fel. Erau zone inundate, mai ales pe lîngă Palatul Regal, în altele ai fi zis că n-a plouat de cîteva luni.

Inundaţiile din 2011 au fost cele mai mari din istoria Thailandei, un dezastru natural care a costat ţara 45 de miliarde de dolari, economia naţională a avut foarte mult de suferit, a oprit producţia în multe zone şi, mai ales, a afectat peste 3 milioane de oameni. 

Foto: C. Foarfă