Sari-ul, acele de siguranţă şi-o nuntă ca-n poveşti de Bollywood

„Mergem la nuntă“, mă anunţă Desiree, pe care o cunoscusem de cîteva zile şi care stătea de luni bune în India. „E nunta unui prieten, o să fie cu tam-tam mare, nu ratezi aşa ceva nici mort.“ „Păi, te-a invitat pe tine, nu pe noi“, răspund anemic. „Ba şi pe voi, o să fie o mie de oameni acolo. N-auzi că e de fiţe?“ Despre tipul care se căsătorea, (ne)fericitul mire, adică, aflu că e dintr-o familie foarte bogată din Jaipur, cu business-uri de toate felurile, un băiat foarte deschis la minte, deştept, plimbat prin toată lumea, cu studiile pe afară, care era de mult timp într-o relaţie cu o fată. Dar, cum se întîmplă lucrurile în India, nu ea era fata cu care se căsătorea, ci alta, tot dintr-o familie bogată, pe care o întîlnise o singură dată înainte de nunta aranjată în cele mai mici amănunte de prea grijuliii părinţi. Desiree îmi povestise că a fost deprimat o perioadă după ce-a aflat că urmează să se însoare, apoi s-a resemnat, spunînd că n-are ce să facă, asta e tradiţia.  

Ca fetele, prima întrebare a fost: în ce ne îmbrăcăm? Nu prea merge în tenişi şi-n pantaloni scurţi, nu? Nu. Sari-uri, am decis. În India, cînd vrei să cumperi ceva, eşti mort. În zonele comerciale, toţi trag de tine într-o parte şi-n alta, e superaglomeraţie, trebuie să negociezi, nu ştii la cît, poveste lungă. După îndelungi tribulaţii, discuţii cu vînzătorii care ne îngropau în materiale, am plecat victorioase acasă cu două sari-uri care cel puţin n-aveau paiete, nu străluceau prea tare şi modelul n-arăta chiar făcut pe un LSD de proastă calitate.

Sari-ul înseamnă, de fapt, şapte metri de material. Şi aici a început adevărata distracţie. După ce ne-am uitat la tutoriale pe YouTube cum te înfăşori în cei şapte metri fără să te sufoci, fără să arăţi ca o mumie sau ca un pom de Crăciun în dizgraţie, pe stil indian, şi, eventual, să te poţi şi mişca, ne-a luat patru ore, multe rîsete transformate pe parcurs în înjurături la adresa modei milenare şi un milion de ace de siguranţă să le punem pe noi. Ba cădeau, ba nu făceam pliurile bine, ba se vedea prea multă piele, ba prea puţină, ba stăteau strîmb, ba nu respiram, ba ne împiedicam în ele. Distracţie, cum spuneam. Cînd, făcute pachet de nervi şi pachet de sari la propriu, ieşim din cameră pregătite să mergem ca nişte dive la nuntă, dăm nas în nas cu femeile de la pensiune, pe care le pufneşte rîsul cînd ne văd. Nu mai aveam timp şi mai ales chef s-o luăm de la capăt, dar am aflat apoi că pliurile pe umăr stăteau prost, atîrna prea mult material şi nici nu-l legasem prea bine să ne putem mişca. Asta ne-am dat şi noi seama cînd traversam strada printre motorete şi ricşe, cu paşi mici-mici, şi cînd am realizat că nu prea putem sta pe scaun.  

Ajunşi într-un final apoteotic la nuntă, mi-am închis cu greu gura de uimire şi mi-am înghiţit cu greu onomatopeele. Era suprarealist – exact, dar exact ca într-un film de Bollywood, o grădină mare, decorată roz bombon cu alb şi cu statui, flori şi cu o mie de oameni îmbrăcaţi fix ca-n filme (femeile în sari-uri mai bine prinse ca ale noastre şi considerabil mai împodobite, bărbaţii cu pantaloni largi, turbane). Mirii participau, într-un spaţiu separat, la procesiunea de căsătorie – vivaah sanskar, înconjurînd focul într-un ritual numit agni pradakshina, ardeau beţişoare parfumate şi făceau gesturi simbolice. Ar fi fost minunat dacă n-aş fi ştiut că totul e doar o faţadă, dacă nu s-ar fi citit tristeţe, plictiseală şi resemnare în ochii amîndurora.  

Totul era ca un film, de la mirii care-şi jucau deloc convingători rolurile, la decorul kitschos şi la nuntaşii de la care mă aşteptam să facă rapid un dans în linie. Nu greşeam prea mult, am aflat că peste jumătate dintre ei chiar erau actori la Bollywood, unii celebri (incultura m-a împiedicat să-i recunosc, dar eram informată la fiecare pas), ba chiar l-am cunoscut pe Mr. Univers de acum cîţiva ani şi pe nişte producători şmecheri de filme din acelea atît de delicioase.

Toţi erau prietenoşi, mai ales rudele mirilor, era o onoare pentru ei să aibă albi la nuntă, chiar şi aşa bronzaţi cu dungi şi răvăşiţi ca noi. Acolo erau cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată, iar cea mai frumoasă dintre ele ne povestea resemnată cum urma să intre în curînd într-o căsătorie aranjată. Contraexemplul era o actriţă de la Bollywood, şi ea acolo, care avusese curajul să se opună familiei, plecase de acasă, o perioadă şi din ţară, şi se căsătorise cu bărbatul pe care-l iubea, în ciuda unor certuri monstruoase şi a oprobiului public. „Şi atunci de ce toate filmele voastre vorbesc despre dragoste? Sau literatura?“ întreb. „Asta e ceea ce vor oamenii să vadă pentru că nu au. Pentru că în India nu există iubiri împlinite. Sînt ahtiaţi după poveşti de iubire pentru că nu le trăiesc.“ Uitîndu-mă la stîngăcia mirilor care abia-şi atingeau mîinile în timpul saptapadi, auzind cum îşi rosteau jurămintele ca pe poezie, înţelegeam foarte bine ce vrea să zică.

Sentimentul bollywoodian al fiinţei nu mă părăsea şi, oricît de simpatic şi amuzant arăta peisajul, artificialul tuturor lucrurilor de acolo mă înţepa mai rău ca acele de siguranţă de la sari, intrate deja adînc în piele.  

Foto: C. Foarfă