Istanbul, straturile celui mai frumos oraș

Mi-am înnebunit prietenii. De fiecare dată, fără excepţie, cînd trec pe Podul Galata (şi se întîmplă des), mă opresc şi exclam: „Cît de frumos este oraşul ăsta!“ Uneori, reformulez un pic, spun „vai, ce frumos“, „nu-mi vine să cred cît e de frumos“, însă sentimentul de uimire sinceră şi entuziasm în faţa congruenţei arhitecturale şi a zumzetului străzii este mereu acelaşi. De pe Galata – inima oraşului, cum îi spunea Pamuk –, moscheile din Istanbulul vechi par „crescute“ parcă acolo de cînd lumea, o continuare atît de naturală a dealurilor, iar vapoarele ce merg în toate părţile îi dau un farmec aparte. De fapt, cel mai frumos Istanbul e cel de pe Bosfor, cînd stai pe puntea unui vapor mare şi prin faţa ochilor ţi se perindă pe un mal şi pe altul secole de istorie.

Pamuk vedea un Istanbul în alb-negru, cu un spirit introvertit şi o melancolie care-l face misterios, bîntuit de sentimentul pierderii şi-al unei istorii încărcate, acum în declin, şi de o frumuseţe a aglomerărilor.

Frumuseţea Istanbulului nu e una tipică, de oraş aşezat, ordonat, îngrijit pînă la detalii. Poezia lui stă în dezordine, în structura sinuoasă, în unduiri, în contrast, în alăturarea unor straturi opuse, se construieşte pe bucăţi, ca un puzzle care, deşi piesele sînt atît de diferite, formează un întreg cu o coerenţă organică şi-o armonie vibrantă. Straturile Istanbulului se întrepătrund, de sus cuprinzi cu privirea atît casele vechi, cît şi clădirile noi, vezi istorie, cultură tradiţională sau nouă, religie, dar şi comerţ, distracţie, relaxare. Iar în Hagia Sofia, biserica ortodoxă ridicată de împăratul bizantin Iustinian în secolul al VI-lea, şi transformată în moschee în secolul al XV-lea, vezi cum sub straturile musulmane se ascund picturi creştine şi înţelegi dintr-o privire schimbările de atunci ale oraşului.

L-am văzut mereu în culori şterse, pastelate, un pic neclar, un pic retro, cu contururile volatile, într-o lumină stranie, caldă, cu praf pe obiectiv sau poate prin fum de narghilea, ca trecut printr-un filtru. E un Istanbul pe care vrei să-l vezi tot, să-i colinzi străzile frenetic, dar în care te apucă lenea, cheful să stai cu orele la o terasă-n Ortakoy, pe malul Bosforului, şi să citeşti Muzeul Inocenţei al lui Pamuk, apoi să mergi să-l vezi în Çukurcuma. Da, există, e singurul muzeu făcut după o carte, Pamuk a adus acolo toate obiectele reale ale poveştii de dragoste dintre Füsun şi Kemal, obiecte mici, care, pe de-o parte, spun minunat o istorie fictivă şi fac literatura palpabilă şi, pe de altă parte, spun istoria Istanbulului de zi cu zi, a anilor ’70-’80  (www.bookaholic.ro/muzeul-inocentei-pe-urmele-lui-kemal-si-fusun-in-istanbul.html).

E frumos şi atunci cînd colinzi străzile prăfuite, cu locuinţele de lemn în paragină din Küçükpazar – Fatih, cu ziduri scorojite, care ascund atîtea poveşti sub straturile lor, cu copii desculţi, care se joacă fotbal pe pămînt, şi cu femei acoperite, ce-ţi zîmbesc de pe trepte, e frumos şi cînd te pierzi complet în forfota de zi şi noapte de pe Istiklal, gîndindu-te unde merg şi ce fac toţi acei oameni, şi cînd te opreşti la o cafea turcească, cu mult zaţ, în Cihangir, cartierul artiştilor şi-al scriitorilor, cînd te uiţi la coloanele reflectate în apa din Basilica Cistern, e şi mai frumos cînd eşti pe malul Bosforului sau într-o barcă pe el, înconjurat de pescăruşi care ţipă, privind cum se reflectă oraşul în apă. Te opreşti şi-n Nisantaşi, cartierul cu blocuri elegante şi magazine de lux, după ce-ai trecut parcul dinspre Hilton cu telecabina.

Apoi treci în Asia, preferabil cu vaporul, te plimbi prin Kadikoy, stai la o bere la barul ascuns „cu cioara“, mai ales prin zonele prea îndepărate să fie populate de prea mulţi turişti, faci shopping extrem pe Bagdat, o stradă de cîţiva kilometri buni, plină de magazine, pentru ca apoi să te opreşti pentru mai mult timp la o terasă şi să admiri apusul pe malul Mării Marmara.

E viu, Istanbulul respiră prin vînzătorul de scoici umplute, ce strigă la colţ, prin băiatul care împinge cîntînd un căruţ imens cu baloţi, prin femeia robustă şi hotărîtă, care îţi face masaj cu spumă la hamam, prin dansul dervişilor rotitori în transă, cînd îţi dai seama că nu se învîrt acolo doar ca să dea bine pentru turiştii care – oroare! – aplaudă şi fluieră ca la concert, respiră prin pisicile ce se plimbă agale chiar şi prin cele mai aglomerate locuri, prin pescarul fericit c-a prins un peşte mare, respiră prin chemarea melodioasă a muezinului la rugăciune, prin muzica ce se aude seara din barurile aglomerate sau prin feţele pofticioase şi indecise dintr-un magazin cu dulciuri.

E un oraş aparte Istanbulul, diferit de toate în care-am fost, e Europa, e Asia, e Orient, e un oraş care spune milioane de poveşti triste şi vesele, cu un aer care, odată respirat, e ca un drog din care vrei mereu mai mult. 

Foto: C. Foarfă