Templul Tigrilor – sau cum mîngîi nişte pisici mai mari

Cînd mă uitam la pozele unui amic proaspăt întors din Thailanda, am văzut brusc negru în faţa ochilor. De fapt, nu era chiar negru, ci un maro deschis, cu dungi negre, un pic de alb şi o textură pufoasă. Tigri! Amicul meu avea poze cu el mîngîind tigri la celebrul templu din Kanchanaburi, de lîngă Bangkok. Tot tigri am văzut în faţa ochilor şi cînd am luat biletele de avion spre Asia, tigri la viză, tigri pe drum. Pisicara din mine era în fibrilaţii şi citise tot ce se putea citi despre controversatul templu, sperînd să nu găsească ceva atît de grav încît s-o întoarcă din drum. Şi n-a găsit, cel puţin nu în 2010. Controverse sînt – în teorie, călugării budişti din templu, împreună cu voluntarii din toată lumea (pisicara a rezistat cu greu tentaţiei de a se muta cîteva luni acolo şi a face curat în cuşca tigrului), salvează tigrii cu probleme (abandon, braconaj, sănătate) şi au grijă de ei.  

Turiştii dau năvală acolo să vadă tigri în (semi)libertate, să pună mîna pe ei şi să-i vadă cum se joacă. Fascinaţia e uriaşă şi e greu să-i rezişti, un amestec de frică, sălbăticie, putere şi joacă. De ce tigrii nu-i atacă pe turişti? Ar fi un prînz perfect. Aici e una dintre controverse, cea mai „vizibilă“. Gurile rele spun că tigrii sînt sedaţi. Călugării şi sutele de voluntari spun că nu. Adevărul e că nu par sedaţi şi nici prost trataţi. Sînt doar obişnuiţi cu oamenii, foarte bine hrăniţi – cu carne fiartă, să nu le vină poftă de sînge, şi plictisiţi în timpul zilei. După masă, îmi spunea un voluntar, au digestia lentă şi le e foarte lene să facă orice, mai ales să-l prindă de mîna tremurîndă pe turistul emoţionat care-l mîngîie pe spate. Avînd două pisici acasă, înţeleg prea bine partea cu lenea, dar nu-s atît de sigură, totuşi, că nu e nici cea mai mică şansă să mi se înfigă cu gheruţele în picior. 

Turiştii pot interacţiona cu tigrii pe tot parcursul zilei, practic stau la coadă, mîngîie tigrul, îşi fac poză şi au plecat. Tigrii sînt vag legaţi şi voluntarii roiesc pe acolo să se asigure că nu se întîmplă nimic. Nici măcar sentimentul de comercial dus la maxim n-a reuşit s-o impresioneze pe pisicara din mine, în extaz că pune mîna pe tigri. Dacă ieşeai din malaxorul turistic şi te îndepărai un pic de aşa-numitul canion al tigrilor, aveai cît de cît o experienţă mai autentică. Mi-am petrecut mult timp acolo, plimbîndu-mă prin templu, stînd de vorbă cu voluntarii, interacţionînd cu tigrii care nu erau duşi în spaţiul central, unde stăteau turiştii la coadă, tigri mai mici, proaspăt intraţi în templu şi încă insuficient adaptaţi. Călugării se jucau cu ei, îi plimbau, îi hrăneau sau îi spălau. Figura emblematică a locului este Acharn Phoosit, liderul templului, cel care a iniţiat aducerea tigrilor aici şi pe care-l vezi coordonînd operaţiunile turistice. 

Mai mult decît bătutul tigrului pe spate, mi-a plăcut programul de seară. Între noi şi tigrii era un gard de protecţie de… jumătate de metru. Tigrii, lăsaţi liberi, se jucau ca nişte pisici mari, săreau după pungile ţinute în vîrf de băţ de voluntari, înotau, se alergau, se hîrjoneau şi-şi ascuţeau ghearele pe copaci. După energia cu care se fugăreau şi săreau trei metri în sus, mi-e greu să cred că ar fi fost sedaţi. Ca să nu mai zic că turiştii erau fix la o gheară distanţă.

Alte probleme sînt însă la templu. Sînt controverse despre provenienţa animalelor, dacă nu cumva vin de pe piaţa neagră şi nu sînt salvate, aşa cum se spune, sau despre faptul că un templu budist a dezvoltat un business atît de profitabil pe seama lor. Templul se dezvoltă, din ce în ce mai mulţi tigri sînt aduşi şi se construieşte în continuare. Dar, oricît de greşit ţi se pare raţional să vezi un animal sălbatic plimbat în lesă şi stînd leneş la poză, un ceva iraţional te face să vrei să-l mîngîi o dată-n viaţă pe spate. Poate alţii îi pot rezista, eu n-am reuşit.   

Foto: C. Foarfă