Senzaţii tari în Varanasi
Din primul moment cînd m-am dat jos din trenul de New Delhi, principala mea grijă în cel mai sfînt oraş al Indiei a fost să nu mă îmbolnăvesc. Recunosc că nici nu eram foarte bine dispusă, după o călătorie de-o noapte într-un fel de cuşetă deschisă, unde fix în faţa noastră se proptiseră, înghesuiţi pe-o banchetă, vreo cinci, uneori şapte indieni care se uitau la noi (şase străini) ca la zoo. Mîncau seminţe, se uitau la noi, comentau între ei, ne arătau cu degetul şi mimau tot ce făceam (de exemplu, cum o fată poloneză curăţa un măr) sau încercau să silabisească titlul cărţii pe care o citeam (The White Tiger de Aravind Adiga, cîştigătoare a Man Booker Prize, o carte despre India reală – o recomand!). Asta timp de 12 ore!
Mă obişnuisem oarecum cu mizeria legendară a Indiei, dar Varanasi era campionul absolut, şi asta nu doar din cauza cadavrelor care ardeau pe malurile Gangelui. După două minute, regretam deja că sînt în sandale şi păşeam ca la balet printre mormanele de gunoi şi şiroaiele de… nici nu vreau să ştiu ce curgea pe stradă. Varanasi avea două mari „avantaje“: străduţele foarte înguste, labirintice, şi clădirile foarte vechi, astfel încît, cînd mergeai, nu numai că simţeai pe pielea ta cifrele legate de densitatea populaţiei (înmulţite cu zece), dar şi că nu ai pe unde să scapi dacă se prăbuşeşte ceva. Şi, deşi te felicitai pentru vaccinurile făcute, aveai siguranţa că sînt departe de-a fi suficiente, la cum arăta totul.
Pe malul Gangelui chiar ardeau cadavre. Multe. N-ar fi fost o problemă, neapărat, dacă locurile unde se întîmpla asta n-ar fi arătat ca nişte gropi de gunoi, cu resturi pe jumătate carbonizate, cenuşă, flori sau haine putrezite. Şi dacă n-ai fi fost acostat, la interval de maxim cîteva secunde, de băieţi care încercau să-ţi ceară bani, că aşa e tradiţia cu morţii la ei, să ajuţi familiile, că lemnele sînt scumpe. Nu sînt, e doar una dintre şmecheriile clasice de a lua bani de la turişti. Şi mai amuzant este că, dacă nu le dai, te ameninţă că acest lucru va avea consecinţe karmice negative.
Cică e bine să mori în Varanasi, iar şi mai bine e să fii incinerat pe malul Gangelui. Atît de bine, încît am înţeles că, mai nou, doar cei bogaţi îşi permit asta. Incinerarea, antim sanskara, este considerată, în tradiţia hindusă, un ultim ritual de trecere, prin care spiritul se detaşează cu totul de corp. M-am obişnuit, pînă la urmă, cu mirosul, mai greu cu golul în stomac, şi deloc cu fiorii de pe şira spinării, daţi de omniprezenţa atît de naturală a morţii.
Dacă ar fi fost doar ele, aranjamentele florale date ca ofrandă Gangelui, ce pluteau agale la vale, ar fi format o imagine minunată. Însă sfîntul rîu arăta mai degrabă a canal colector, pe care pluteau resturi de toate felurile, inclusiv umane. În timp ce vizitatorii încercau să nu se atingă cumva de vreo picătură de apă, indienii se îmbăiau, se spălau pe dinţi, spălau haine sau făceau diverse gesturi ritualice în apă.
Dar da, Varanasi e colorat! Clădirile sînt decrepite şi par abandonate de un secol, dar, cînd nu eşti în, sau foarte aproape de ele, au un farmec greu de negat. Numărul mare de sadhu dădea, e adevărat, un aer şi mai pitoresc locului. Deşi tot oraşul este spectaculos şi copleşitor (atît în bine, cît şi în rău), malul rîului este cel mai interesant, cu templele foarte vechi şi mai ales cu ghat-urile devenite simbol. Ghat-ul este o serie de trepte ce coboară spre Gange, loc pentru ritualuri, procesiuni, pentru cremaţiuni sau spaţii de întîlnire.
După ce te-a făcut să te întrebi insistent ce cauţi acolo, Varanasi te poate lăsa fără cuvinte. Cu mine a făcut-o prin două momente. Primul a fost puja de seară, o ceremonie religioasă impresionantă, pe malul Gangelui, cu dans, muzică, incantanţii, ofrande, teatru, un spectacol de senzaţii care-ţi amintesc ce cauţi, de fapt, în India. Al doilea a fost plimbarea cu barca, dimineaţa, la răsărit, pe Gange, cu toate ghat-urile văzute de departe şi cu toate clădirile colorate, scăldate într-o lumină ireală. E frumos Varanasi dimineaţa, cînd e linişte şi n-a început cu totul nebunia. Din păcate însă, nici unul dintre cele două momente n-a durat prea mult şi magia a trecut repede.
Se spune că Varanasi-ul are tot ce e mai bun, dar şi tot ce e mai rău în India. Nu rezişti prea mult, chiar dacă treci de şocul iniţial. Am stat două zile acolo şi am căutat apoi primul autobuz spre Nepal. Şi în Kathmandu se ardeau cadavre în Pashupatinath, dar, ca să zic aşa, condiţiile erau substanţial diferite.
Foto: C. Foarfă
