Alina Ene – singură pe bicicletă

Am cunoscut-o pe Alina (http://artsywheels.wordpress.com) acum vreo doi ani, cînd făcea haine şi accesorii de inspiraţie literară. Simpatică, energică, cu multe idei, Alina Ene e genul de persoană care pare dispusă să încerce orice. Acum vreun an, mă întreba de trasee de bicicletă prin România şi-mi propunea să facem ieşiri pe două roţi împreună. Nu ne-am sincronizat deloc, dar nu mică mi-a fost surpriza cînd, acum cîteva luni, Alina îmi spunea că a primit o bursă în Indonezia, la Darmasiswa, şi că se gîndeşte să facă o parte din drum cu bicicleta. Singură! De ce singură? „Nu am vrut să fac nici un compromis. Am vrut să-mi descopăr propriul ritm.“ Bicicleta îţi dă libertate, te poţi opri unde vrei, dar te şi izolează.  

A plecat din România, doar ea cu Nelu (numele dat bicicletei), a traversat Bulgaria, Turcia, Georgia, Armenia, Iran, din Teheran a luat un avion spre Kuala Lumpur, de acolo din nou pe bicicletă pînă în Singapore, a luat-o pe calea apelor şi a debarcat aproape de Jakarta, totul în două luni şi jumătate. Din 84 de nopţi petrecute pe drum, doar de patru ori a dormit la hotel – în rest a campat sau a dormit la localnici acasă. 

Una dintre cele mai mari provocări, îmi spune, a fost dormitul la cort de una singură, în locuri izolate. O alta, mai în glumă, mai în serios, a fost să-şi controleze debitul verbal cînd întîlnea alţi cicloturişti. Nu e uşor să călătoreşti singur. A avut parte şi de provocări venite de la natură – două furtuni care au rupt drumul: una în Bulgaria, una în Georgia, „în ambele situaţii mi-am văzut de drum şi am trecut mai departe“. Deşi s-a întrebat de mai multe ori dacă merită efortul de a pedala, s-a supărat pe şoferi, pe drumuri sau pe însăşi, nu s-a gîndit niciodată să renunţe, să sară într-un avion mai devreme şi să meargă direct în Indonezia.  

Cînd îi urmăream postările pe Facebook (www.facebook.com/ArtsyWheels), mă gîndeam dacă aş putea să fac asta, să-mi depăşesc toate fricile şi prejudecăţile şi să plec singură pe bicicletă prin lume, fără să fac prea multe atacuri de panică. Probabil că nu. Cred că e nevoie de un curaj foarte mare, de un psihic de fier şi de o dorinţă enormă de a-ţi atinge limitele. Eşti doar cu tine. Am întrebat-o pe Alina care au fost fricile ei, cum s-a hotărît să plece. „Prima barieră a fost acceptarea faptului că într-adevăr vreau să fac acest lucru. Odată ce mie nu mi s-a mai părut o atît de mare nebunie, totul a venit natural. Una dintre frici a fost legată de Iran, dar nu de terorişti, ci de bărbaţii care ar încerca să mă atingă. Acum rîd de mine cînd mă gîndesc de ce mi-era mie frică. Nu zic că nu se poate întîmpla. Însă se poate întîmpla oriunde. N-a fost totul lapte şi miere. Am încercat să le iau pe toate, bune şi rele, aşa cum au venit. Să te agiţi că ceva nu merge cum ţi-ai dori n-are nici un rost. Este ceea ce este.“ A învăţat multe în călătoria ei şi spune că ar repeta oricînd experienţa. A învăţat să fie mai răbdătoare, să se accepte aşa zăpăcită cum zice că e şi să ia lucrurile aşa cum sînt. S-a împăcat cu ea deşi, spune, mai are multe de învăţat despre răbdare şi acceptare de sine.  

Au fost şi incidente, au fost şi momente grele, însă Alina nu vrea să pună accentul pe ele. Cea mai frumoasă şi interesantă a fost interacţiunea cu oamenii. Cum eşti privită atunci cînd călătoreşti singură? Oamenii din România care au auzit că pleacă au avut, în general, o reacţie pozitivă, cu excepţia cîtorva reacţii viscerale, pline de judecăţi şi prejudecăţi. Pe drum, a întîlnit peste tot oameni primitori, dar, previzibil şi îmbucurător pentru mine, care sînt îndrăgostită de ţara asta, nicăieri ca în Iran. Şi m-am bucurat tare mult cînd în Teheran s-a întîlnit cu prietenii mei (http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/marti-inainte-nowruz).

Peste tot a primit flori, zîmbete, claxoane, priviri uimite, ceai negru, i s-a spus „Maladetz!“ în Armenia şi „Thank you for visiting Iran!“ O fată singură pe bicicletă nu e o apariţie tocmai obişnuită, aşa că nu de puţine ori a fost întrebată dacă are un partener de călătorie. În Iran chiar a avut – un olandez simpatic, despre care lumea credea că îi e soţ şi îi întrebau de copii.  

În Turcia s-a întîlnit cu două cupluri de motociclişti români, cu care s-a intersectat apoi şi în Georgia. Tot în Georgia, după o furtună zdravănă, a pedalat, uimită de frumuseţea peisajului, o bucată de drum cu un căţelandru recuperat de pe malul rîului.  

Orice călătorie are momentele ei magice, epifaniile care-ţi spun ceva esenţial despre tine, lucruri pe care poate în confortul casei tale nu le-ai putea trăi. „Nicăieri, însă, n-am fost mai plină de fericire ca în Armenia, la Podul Dracului. Genul de fericire care te umple pînă la refuz. Nu aveam nevoie de nimeni şi de nimic. Îmi eram de ajuns.“  

Foto: A. Ene