Amsterdamul şi libertăţile la cutiuţă
Nu mai fusesem la Amsterdam de aproape zece ani. Mi-l aminteam mare, agitat, respirînd libertate, relaxare, distracţie, dezinhibare, un loc ideal, unde poţi fi tu însuţi fără nici o restricţie şi fără nici o privire dezaprobatoare. Ce altă primă impresie îţi poate lăsa un oraş unde poţi fuma marijuana pe stradă, unde lumea merge relaxat pe bicicletă şi ai un cartier unde felinarele roşii şi femeile ce fac lasciv cu mîna trecătorilor sînt promisiunea unei lepădări de inhibiţii? La imaginea hiperbolizată din capul meu contribuia, fireşte, în special faptul că eram la prima ieşire din ţară, la prima călătorie cu Andrei, cu care eram de foarte puţin timp împreună, că tocmai prindeam din zborul bicicletei închiriate şi-al mirosului omniprezent de iarbă gustul plecărilor, că de acolo am fugit la Paris cu un autocar de noapte, pentru cîteva zile, şi că spre Amsterdam am mers prima oară cu avionul şi am constatat indispusă, că, în ciuda aşteptărilor entuziaste, mi-e o frică de moarte de huruitul motoarelor şi de turbulenţe.
Între timp, deşi am fost în multe alte locuri aparent lipsite de restricţii, de la Berlin sau New York la Bangkok, sau în unele care, în ciuda unor restricţii mari, aveau o libertate aparte, cum ar fi Teheranul sau Havana, Amsterdamul şi-a păstrat, în mintea mea, aura aia specială de loc unde totul e permis. Cumva, îl puneam în „aceeaşi oală“ cu Berlinul, părîndu-mi-se mie apropiate ca spirit. Cînd i-am spus asta unui prieten olandez la scurt timp după ce-am ajuns acolo, a început să rîdă. „Complet greşit. Berlinul e cool şi «sălbatic», Amsterdamul e mai cuminte decît îţi aminteşti. Vorbim peste cîteva zile.“
Cum l-am revăzut acum, la mult timp distanţă? Cafenelele de unde poţi lua un joint la preţ mai mic decît o bere erau tot acolo, la fel şi sex shop-urile, bordelurile, spectacolele porno, la fel şi cluburile, smart shop-urile de unde poţi cumpăra trufe halucinogene, bicicletele sau bărcile. Amsterdamul respiră acelaşi aer de relaxare, doar că de data asta l-am perceput altfel. Aerul ăsta era al unui oraş micuţ, aşezat, unde totul merge ca pe roate, normat pînă la lungimea ultimului fir de iarbă, construit impecabil şi matematic, unde fiecare lucru are locul lui bine stabilit şi unde regulile sînt stricte.
Cum rămîne cu libertăţile, cu iarba, cu sexul, cu hedonismul? Libertăţile astea au fiecare cutiuţa ei, cu pereţi frumos desenaţi şi cu un marketing ireproşabil. Iar marketing-ul ăsta funcţionează perfect pentru turişti. Tocmai prin faptul că pare atît de permisiv, Amsterdamul limitează. Cartierul Roşu e Cartierul Roşu, iarbă găseşti doar în locurile specializate, aprobate, la live porno shows se intră cuminte, ca la teatru, cluburile pentru transsexuali sînt clar delimitate, orele de închidere ale barurilor sînt stricte, jucăriile pe care şi le cumpără turiştii de la sex shop sînt frumos împachetate, probabil şi cu certificat de garanţie.
În Amsterdam, toate clădirile arată impecabil, se construiesc insule artificiale pentru locuinţe, e o grijă imensă la detalii şi totul pare uns să funcţioneze perfect pentru o viaţă liniştită, fără griji. Nu vezi dezordine, haos, grafitti-uri, nu vezi oameni „dubioşi“ (bine, cu excepţia unor turişti prea entuziaşti), nu vezi party nonstop şi haine sau frizuri ciudate, nu percepi nici un sentiment de revoltă, ci un puternic simţ al comunităţii care vrea ca fiecare colţişor să fie frumos şi aşezat.
Am descoperit un alt Amsterdam acum, care, deşi diferit de ce-mi aminteam eu, mi-a plăcut la fel de mult. E Amsterdamul canalelor în care se oglindesc clădirile vechi, înguste, cu faţadele uşor înclinate, Amsterdamul arhitecturii moderne, cu un design spectacolos, în linii simple, puternice şi unghiuri drepte, un Amsterdam al restaurantelor liniştite, cu mîncare delicioasă, al barurilor cu muzică uneori comercială (cum spunea prietenul olandez, „dutch manele“), al familiilor ce ies cu copiii la plimbare, al pieţelor cu mici obiecte de decor, cu haine sau flori. De fapt, e un Amsterdam deloc strident, chiar şi în cele mai stridente locuri ale lui, unde Cartierul Roşu pare o pată de culoare integrată natural într-un ecosistem cu puls foarte regulat.
Foto: C. Foarfă
