Oraşul minciunilor sau despre tinerii Iranului
Merg pe stradă alături de doi tineri de 20 de ani. Îi cunoscusem întîmplător şi, ca mai toţi iranienii care intră în vorbă cu tine, au vrut neapărat să bem o cafea împreună. Simpatici, dezinvolţi, îmi povesteau vieţile lor în timp ce se hîrjoneau pe stradă, se alergau şi se pupau, cam ce fac toţi tinerii de 20 de ani. Aflasem că el e fiul unui fost diplomat, că familia lui este destul de rigidă, dar că au încredere în el, că studiază la o facultate tehnică şi că tatăl lui s-ar supăra mult mai rău dacă ar afla că bea alcool decît dacă ar şti că, din cînd în cînd, fumează iarbă. Şi tatăl fetei era diplomat, motiv pentru care ea locuia acum undeva în Asia de Sud-Est şi venea în vacanţe lungi să-şi vadă bunicii, comercianţi recunoscuţi, foarte bogaţi, în Teheran. La un moment dat, i-am văzut că îngheaţă. Trecuse „maşina verde“, garda islamică ce are grijă ca moralitatea iranienilor să rămînă neştirbită. Dacă i-ar fi văzut cum se hîrjoneau, i-ar fi luat la secţie şi familiile lor ar fi fost sunate. Paradoxal, familia ei n-ar fi avut nimic împotrivă, însă băiatul s-ar fi aşteptat la un scandal monstru. Nu era prima oară. Au scăpat de data asta.
În Rasht, un oraş din nordul Iranului, merg cu maşina cu nişte băieţi cunoscuţi cu o zi înainte la coadă la kebab. Ne oprim pe malul Mării Caspice, dăm muzica la maximum şi dansăm pe plajă, cu o sticlă din cel mai prost alcool posibil, făcut în casă, pe care o poştim de la unul la altul. „Sînt micile noastre victorii“, îmi spune unul dintre ei, cu o poreclă inspirată din filmele western americane, care scria o carte şi care, la 3 dimineaţa, îmi spunea cum Heidegger i-a schimbat viaţa sau cum se regăseşte în cărţile lui Kundera. Am mai cunoscut pe cineva care scria o carte, întîmplător, în Teheran, un tip pe care orice fată l-ar fi caracterizat din primele secunde ca fiind foarte drăguţ şi simpatic, şi despre care am aflat mult timp după aceea, vorbind pe net, că suferă de depresie cronică şi e sub tratament de ani buni.
Cu toţii povesteam despre viaţa adevărată a tinerilor din Iran, despre cum sînt nevoiţi să se ascundă, despre cum normalitatea e o bătălie continuă, despre dragoste, restricţii, despre petrecerile underground, concerte, despre Iranul ascuns de ochii vigilenţi ai autorităţilor. Eram curioasă să aflu cu detalii cum se întîmplă lucrurile, cum reuşesc să facă ce vor, ce se întîmplă dacă eşti, de exemplu, gay, cum sînt relaţiile înainte de căsătorie, dacă există prostituţie, de ce e atît de simplu să găseşti droguri şi atît de greu alcool (am auzit atîtea poveşti cu droguri luate aiurea, cu consecinţe grave, încît m-am speriat de amploarea fenomenului), cum e relaţia cu părinţii, ce învaţă la şcoală, cum fac rost de muzică, filme şi cărţi, şi multe altele. Cîteodată, mi se părea că vorbesc despre o altă lume. Cînd am văzut un travestit pe stradă, mi s-a părut un extraterestru. Da, există, mi-au spus prietenii mei, doar că sînt persecutaţi şi e o linie fină pe care pot merge. Sau îmi amintesc ce bucurie şi satisfacţie am simţit cînd am reuşit, într-un tîrziu, să merg la un concert underground, şi toată emoţia pe care mi-o dădea faptul că tresăream cînd se deschidea pe neaşteptate uşa barului.
Dacă n-aş fi fost atît de curioasă, poate mi s-ar fi părut ciudate, dacă nu chiar şocante, unele dintre poveştile din cartea Ramitei Navai,
Ramita Navai scrie despre opt tineri iranieni, iar toate poveştile se învîrt în jurul celebrului Vali Asr, cel mai mare bulevard care împarte Teheranul, o stradă comercială care trasează limitele dintre bogaţi şi săraci, dar şi un centru al vieţii de zi şi de noapte din capitala Iranului. Vorbeşte despre fete care scapă de căsătorii aranjate, despre prostituţia de lux şi despre industria pornografică, despre dependenţa de droguri, despre schimbarea de sex, despre blogging-ul anonim sau despre aderarea la grupări extremiste. Sînt poveşti reale, prin care descoperi un Iran subteran tumultuos, cu o viaţă ascunsă, un Iran al contradicţiilor sociale, politice, religioase, culturale, scrise pe un ton care uimeşte prin firescul lui, cel puţin pe cineva pentru care Iranul se limitează la imaginea distorsionată şi departe de realitate din mass-media.
„Pentru a trăi în Teheran, trebuie să minţi“, spune autoarea în deschiderea cărţii, şi tot textul este o dezvelire a adevărului, fragil cum e el, din spate, a motivaţiilor oamenilor şi a contradicţiilor dintre ce se vede şi ce este. Dacă n-aş fi mers înainte în Iran de două ori şi dacă n-aş fi vorbit atîta cu cei de acolo, cartea asta, pe care o recomand, ar fi fost unul dintre principalele motive să îmi iau un bilet de avion şi să văd contradicţiile ascunse ale unei ţări fascinante.
