Cînd nu vezi pe unde mergi
Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut cînd m-am trezit, brusc, într-o situaţie insuportabilă şi imposibilă pentru mine, a fost să-mi iau un bilet de avion către Paris. Primul mecanism de supravieţuire care s-a activat. N-a fost fugă, ci pur şi simplu aveam nevoie de sentimentul distanţei. Poate nu am nevoie de mîncare, apă, somn, dar, pentru a-mi păstra o urmă de luciditate, am nevoie de îndepărtare. Nu m-am dus pur şi simplu în vacanţă la Paris, ci la un prieten bun, vechi, unul dintre oamenii despre care ştiam că ar înţelege orice i-aş povestit eu la el pe canapea. Distanţa contează. Nu o poţi lua în mijlocul lucrurilor. Eram conectată – pe Skype, Facebook, Viber, SMS, porumbel călător – cu (orice o mai însemna) acasă, dar eram în alt loc, alt mediu, iar lucrul ăsta mi-a dat o minimă luciditate.
Ştiam teoretic că e ceva terapeutic în călătorii, că ajută, dar nu o simţisem niciodată. Şi, cel puţin în cazul meu, n-a fost o călătorie, a fost trasarea unei distanţe. Deşi am ieşit foarte puţin din casă, preferînd canapeaua, ţigările şi Armagnac-ul, în momentele în care am făcut-o, ceva era schimbat esenţial. Cînd am ieşit cu prietenul din Paris, eram absentă, complet indiferentă la ce-mi povestea de un loc sau altul, complet opacă la orice vedeam. Eu, care de obicei înregistram, curioasă, detalii. Mă plimbam cu un entuziasm nebun. Mă bucuram de orice mică descoperire şi de orice colţ de stradă. Acum eram ca un roboţel teleghidat. Roboţel am fost şi cînd m-am plimbat singură, doar o dată, cîteva ore de mers încontinuu, fără să am nici cea mai vagă idee unde sînt şi fără să mă intereseze de fapt. Am mers aiurea pe străzi, un mers ca să mergi, ca un marş, care poate-poate va reuşi să micşoreze cu un milimetru golul din stomac. Obligaţia de a face lucruri – de a te concentra să intri la metrou (iar cel parizian e o provocare), de a-ţi lua o cafea cînd nu mai poţi, de a suna cînd ajungi prin locuri dubioase, toate acele lucruri foarte, foarte simple de obicei, care, în momentele dificile, devin atît de grele. Simple fapte ca a-ţi mişca piciorul stîng după cel drept şi de a face faţă la aglomeraţie le iei ca pe mici şi importante victorii personale.
Să te plimbi pe străzi într-un oraş străin (deşi mai fusesem de cîteva ori), fără să te intereseze nimic din ce ţi-ar fi atras atenţia de obicei, să nu vezi nimic şi pur şi simplu să mergi învăluit de o atmosferă îndepărtată de cea care doare, poate fi o formă de terapie. Nu rezolvă nimic, dar te ajută să supravieţuieşti măcar zilele alea, să te apropii cît de cît de nişte răspunsuri. Chiar dacă nimic nu-ţi trezeşte interesul, chiar dacă nu vrei să ieşi, chiar dacă nu te interesează să vezi nimic, să mănînci nimic, să faci nimic. Chiar şi în condiţiile astea, călătoria ajută.
E prima dată cînd nu plec cu amintiri dintr-un loc, nici cu imagini, gusturi, mirosuri, şi cu senzaţia de bine, de preaplin. Acum, singurele lucruri pe care le-am văzut, care mi-au sărit în ochi, erau legate de ce era în mintea mea. De exemplu, numele unei străzi: Saint Denis. E importantă într-o carte,
de Gabriel Osmonde, pseudonimul lui Andreï Makine. Iar ce a rămas după această călătorie somnambulică e un fel de întoarcere la mine. Cînd nu mai ştii cine eşti şi ce e cu tine, cred că e important să cauţi locurile esenţiale (de asta vreau să mă reîntorc în Iran) şi oamenii care contează cu adevărat. Chiar dacă lucrurile nu mai stau la fel, iar tu pari altul. Să călătoreşti într-un loc nou (îmi doresc să ajung la Moscova) cu tine în alţi parametri poate fi, cred, o descoperire personală. Atunci cînd ai călătoriile în sînge, orice plecare, chiar şi fără să vezi nimic, rămîne o transfuzie vitală.
Foto: C. Foarfă
