#paris
Deși am fost acolo de mai multe ori, îmi amintesc Parisul în doar trei lumini, toate legate de stări, de momente, de senzații. Îi suprapun o hartă emoțională, subiectivă. Am fost la Paris pentru prima oară acum zece ani. La facultate fiind, nu mai ieșisem niciodată din țară. Totul mi se părea „roz“, spectaculos, prima călătorie romantică în doi, prima ieșire din spațiile cunoscute, primele zeci de ore de mers încontinuu. Alergam pe străzi cu foamea nebună de a nu pierde nimic și de a cuprinde cît mai multe în cele cîteva zile petrecute acolo, cu sentimente contradictorii față de francezii care nu mi se păreau atunci prea prietenoși cînd le vorbeai în engleză și cu gustul croissantelor de dimineață, la cafea, în gură. Stăteam într-o mansardă în Montmartre și băteam zilnic orașul, de la muzee (atunci m-am îndrăgostit de Centre Pompidou) la catedrale sau la „obiective“ mai puțin clasice, cum ar fi cafeneaua unde s-a filmat Amélie.
A fost apoi Parisul sumbru, de sfîrșit de iarnă, cînd trăiam primul meu șoc și m-am dus acolo pentru cîteva zile ca să mă rup de realitatea de aici. Mă plimbam pe străzi și nu vedeam nimic, sub o lumină apăsătoare, făcută bucăți, cu un amalgam de sentimente de tristețe, luptă, frică, neprevăzut și moarte interioară. Nu înțelegeam nimic din mine și din Paris, nu mă mai interesau lucrurile și locurile care îmi plăceau, nu mai dădeam doi bani pe croissante, cafenele, muzee sau orice altceva, importantă era doar supraviețuirea și întrebarea dacă voi redeveni vreodată la fel.
Peste cîteva luni am fost din nou. Mă lipisem la loc, se pusese ceva crustă peste răni și aveam sentimentul învingătorului după ce cîștigase cîteva bătălii, chiar dacă nu toată lupta. Eram euforică, mi se părea că Parisul se schimbase, glumeam că primarul a făcut treabă bună, cerul era din nou albastru, străzile vibrau, orașul strălucea, mi se părea că totul revenise la viață, mai puternic ca înainte. Alergam din nou pe străzi, mă bucuram de fiecare cafea băută la soare, cu conștiința unei traume peste care, cumva, trecusem. Nu dispăruseră urmele, nu mă prefăceam că nu s-a întîmplat nimic, dar tocmai de aici venea forța.
Așa mă gîndesc la Paris acum, tulburată de ce s-a întîmplat, cu toate site-urile de știri deschise, încercînd să înțeleg de ce atîta violență, gîndindu-mă la orașul atît de viu și de autentic care mi-a fost alături și la oamenii lui răniți. Cu o frică irațională de omniprezență a morții, cu anxietatea provocată de Colectiv încă acută, cu alte vești triste din lumea prietenilor mei, Parisul m-a făcut să mă întreb, băbește, raportat la cum simt eu lumea și fără vreo legătură obiectivă între lucruri, de ce nu se mai termină. Ce va urma? Cum se va termina? Care va fi lupta Parisului ca să se lipească la loc?
Ies fricile, dorința ca stilul de viață să rămînă la fel. Se va schimba ceva? E doar începutul, cum citesc? Cum voi mai călători acum? Voi urca la fel de natural într-un avion și voi merge la fel de senină la un concert în Paris, New York sau oriunde altundeva? Voi sta liniștită pe o terasă, fără teama că un maniac va scoate arma și va trage orbește în mulțime? Probabil că da, fricile se vor transforma.
Imaginile de la măcel te fac să chestionezi ce mai înseamnă umanitatea. Apoi te uiți în jur. M-au emoționat oamenii care, solidari, și-au deschis ușile pentru ca ceilalți să fie în siguranță. Mi-am amintit de prietenii mei și cum s-au mobilizat ei într-o criză sau de oamenii care au stat ore în șir la coadă să doneze sînge. O traumă care arată ce e mai urît în oameni întărește legăturile și scoate ce e mai frumos din oameni. Scoate și fricile și te face să chestionezi ce e important. Dar frumosul acela rămîne și prinde putere. Sau cel puțin asta vreau acum să cred.
Foto: wikimedia commons
