Tu unde găseşti toate astea în New York?
E o întrebare pe care i-o tot puneam lui A., mutat de cîteva luni la New York, care știe mai bine ce se întîmplă în underground-ul cel mai underground decît la mai clasicele muzee sau pe orice Broadway. Ce se întîmplă? Orice! De unde află? De pe cele mai obscure blog-uri și pagini de Facebook pe care cumva le-a găsit și le-a pus în reader. De ce? Asta nu mai știu atît de sigur. New York-ul trăiește prin evenimentele alternative, prin „dubioșenii“, prin chestii „marginale“, prin lucruri pe care nu le-ai vedea cu atîta naturalețe într-un așezat oraș european (poate cu excepția Berlinului sau a Londrei) sau în majoritatea celorlalte orașe americane.
„Femei vizionare“, spunea afișul evenimentului. Organizat de două grupuri care se ocupau cu studiul halucinogenelor și cu schimbarea percepției despre droguri, întîlnirea dintr-un bar din, evident, Bushwick era urmarea unui congres cu același nume. Suna interesant. Un mix eclectic de oameni care socializau începînd de la întrebarea „Care e drogul tău preferat?“, cu povești despre ultima oară cînd au luat LSD, ayahuasca sau altele care nu-mi spuneau nimic, cu discuții despre inconștient, dar și despre responsabilitate, harm reduction sau tratamentul eficient al depresiei cu ketamină. Interesant, argumentat și coerent. Și mai interesante, dar într-un alt fel, au fost discursurile femeilor vizionare. Mi s-a cam rupt filmul cînd am auzit-o pe una dintre ele povestind cum stătea ea în coliba de la munte cu prietenii ei hippioți, tripați, firește, și un camion plin cu macrou congelat a lovit un urs în fața casei lor. Ursul a murit, macroul s-a vărsat. Ce au făcut? O groapă, unde au pus ursul, l‑au acoperit cu macrou congelat, au presărat niște salvie și au făcut un mic ritual. Dintre toate campaniile antidrog, discursul doamnei vizionare mi s-a părut cel mai eficient. Nici cu următorul nu mi-e rușine, cînd o voce suavă și gîtuită povestea cum a vorbit cu o pasăre. Bine am venit în New Age, mi-am zis și am plecat să-mi caut sinele în altă parte.
Doar că „altă parte“ a însemnat, tot la recomandarea lui A., un beci, beci în care se țin evenimente. Aveam așa: o încăpere mică și întunecată, cu oameni care stăteau pe jos într-un fel de transă (sau eram eu sub influența vizionarelor), în semiîntuneric, cu proiecții pe pereți care aminteau de filmele coreene de prin anii ’60-’70. La pupitru, un tip micuț cu o mască masivă de piele, cu botniță pe față, pantaloni de piele și lanțuri, care punea un fel de… muzică? Nu chiar muzică, un fel de zgomot tenebros, noise metal scria pe pagina lor de Facebook cu 106 fani și care, din cînd în cînd, mai lovea cu un lanț într-o tablă. Lîngă el, o doamnă îmbrăcată gotic, dar cu pălărie de cowboy, se tîra pe jos, se contorsiona, într-un fel de performance. Suferea acolo, mai precis. De la doamnele care-și găseau partea luminoasă și vorbeau cu păsările, ajunsesem la cei doi care-și explorau partea întunecată. Urechile îmi erau la fel de agresate și nu mai înțelegeam nimic despre lume și viață. Cînd femeia, la jumătate de metru de mine, a început să se înțepe cu niște ace mici pe care le-a scos din cutia unei viori, am cedat și am zis „Gata, data viitoare pe Broadway merg, sper că acolo nu se injectează nimeni!“.
Am ajuns însă și la o altă petrecere. Tot în Bushwick, firește, epicentrul hipsterimii și alternativilor. O adunare colorată și eclectică de oameni, unii care păreau să-și fi pus hainele pe ei în ordinea în care au luat din dulap ce-au nimerit, alții cu pene, piele, blănuri, queer sau doar cei mai hipsteri dintre hipsteri, scena părea ruptă dintr-un film unde fiecare avea de spus o poveste. Trashy a fost primul cuvînt care mi-a venit în cap, uitîndu-mă la un fel de prezentare de modă cu modelele ce aveau, hm, să zicem hainele legate pe ele, sau la un performance cu tentă gay, de dominare, cu balet. Ca să nu mai zic că primele țigări care s-au aprins (la o petrecere publică, în SUA, locul unde nu fumezi nici pe stradă peste tot!) au fost joint-urile, urmate de țigări normale și, cînd s-a relaxat bine mulțimea, au apărut și prafurile trase prin bancnote la cele cîteva mese sau prin colțuri, sau pastilele înghițite nonșalant (atunci mi-am dat seama de ce apa de la bar nu e gratis, ca peste tot). De unde și toată lumea bine dispusă, super-prietenoasă, euforică și dornică să vorbească, să danseze, genul de atmosferă unde simțeai că poți fi absolut cum vrei și orice diferență e nu doar acceptată, ba chiar primită cu bucurie.
„Și totuși, unde le găsești?“, îl întreb pe A,, care-mi dă o listă de site-uri și blog-uri, începînd cu Vice și continuînd cu Bedford and Bowery sau altele și-mi arată lista de bookmark-uri de locuri și evenimente de pe mobil. E bine să cunoști „localnici“, chiar și adaptați rapid la cultura locului, chiar și cînd ajungi în beciuri unde sunetele metalice îți zgîrie urechile sau auzi cum un urs a fost îngropat în macrou congelat.
Foto: wikimedia commons
