Nepalul din amintiri
Am fost în Nepal acum patru ani. Venită din India, Nepalul mi s-a părut raiul budist pe pămînt. Contrastul era izbitor de cum treceai graniţa. Mai puţină mizerie, mai puţină aglomeraţie, oameni mai liniştiţi, pe ale căror vorbe chiar te puteai baza, peisaje care-ţi tăiau respiraţia, clădiri spectaculos de frumoase. De fapt, era atmosfera – ceva cald şi prietenos plutea în aer. Poate unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată a fost Pokhara, cu vîrfurile oglindite perfect în lacul Fewa, un loc ce te face să înţelegi metaforic liniştea dată de meditaţie. Îmi amintesc că printre primele lucruri pe care le-am făcut în Pokhara a fost mersul la un steak house, unde ne-am „răzbunat“ pe toate vacile sfinte care blocau drumul minute în şir în India şi pe care nimeni nu le gonea.
În Kathmandu am ajuns cu autocarul, un autobuz, de fapt, gol cînd am adormit rupţi, incredibil de plin o oră mai tîrziu, cînd m-am trezit de la oamenii, iezii, găinile care îl populau brusc. În Nepal, am văzut pentru prima dată cum o capră călătoreşte pe autocar. Tot în Nepal, nerespectarea nici unei reguli de circulaţie era o regulă.
Kathmandu-ul era genul de loc care te izbeşte prin toate lucrurile interesante pe care le are de spus, de la templele pline de istorie, la locurile unde-şi ardeau morţii sau poveştile alpiniştilor coborîţi de pe vreun vîrf, spuse la o bere seara, într-un bar sau la ochii de pe stupe ce te urmăreau mereu. Aglomerat în majoritatea locurilor şi nefiresc de liniştit în cîteva, Kathmandu-ul te prindea imediat în vîrtej. Te plimbai pe la complexele de temple din Bhaktapur sau Durbar cu gura căscată (şi cu grijă să nu-ţi fure cîte o maimuţă aparatul foto şi să-ţi pierzi pozele), îi priveai pe turiştii străini cum se regăsesc ostentativ în meditaţie sau în asane în faţa vreunei statui, beai o bere la vreuna dintre terasele de pe acoperişuri, admirînd Tamelul, sau intrai în vorbă cu te miri cine pe stradă. Acolo am întîlnit doi alpinişti români tocmai întorşi de pe Cho Oyu (8201 m) care povesteau de duritatea expediţiei, iar eu neputînd să povestesc mai mult de o tură cu bicicleta prin satele de la poalele Himalayei sau de un rafting pe Seti; tot acolo am stat de vorbă cu un călugăr budist simpatic sau cu nişte copii ce ştiau tare bine engleză, cu oameni obişnuiţi, calzi, veseli, care pur şi simplu te făceau să te simţi bine la ei acasă.
Imaginile din Kathmandu-ul de acum, de după cutremur, sînt copleşitoare. Oameni care suferă, clădiri de sute de ani puse la pămînt, temple incredibile transformate în praf sau grav avariate, case de unde a dispărut viaţa, frică, distrugere, nesiguranţă. Un organism viu suferind, trecut printr-o traumă, care încearcă să vadă ce se poate pune înapoi şi unde sînt rănile. Pentru oricine a fost acolo, acestea se suprapun peste imaginea frumoasă şi vie cu care au rămas în minte. Recunosc că la început n-am vrut să mă uit la imaginile de după cutremur. E ca atunci cînd refuzi să crezi că cineva drag are o problemă, cînd negi şi speri că lucrurile sînt mai puţin grave decît par la prima vedere. În Nepal, lucrurile au fost mai grave, în special cînd vezi cum numărul morţilor creşte de la o oră la alta. L-am urmărit pe alpinistul Alex Găvan pe Facebook cu toate relatările de acolo şi m-am bucurat să văd că zilele acestea a lansat o campanie de strîngere de fonduri pentru oamenii din Nepal (alexgavan.ro/nepal). Nu pot să spun decît să donaţi – cei 2 euro daţi aici pe o bere pot ajuta la reînceperea unei vieţi acolo. Iar viaţa acolo avea, înainte de cutremur, un farmec aparte, milenar şi plin de poveşti, tradiţii şi spiritualitate.
Foto: C. Foarfă
