Dansînd pe vase de croazieră
Prima dată cînd o vezi pe Ana, nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Nici a doua oară. Frumoasă, expresivă, plină de energie, simpatică, cu dansul în sînge, mereu rîzînd şi glumind înţelegătoare pe seama fetelor cărora li se citeşte durerea pe faţă la fiecare fandare, la sala de aerobic unde predă, Ana pare întruchiparea bunei-dispoziţii. Cînd o cunoşti mai bine însă, la discuţiile „de fete“ din vestiar sau de la cafea, poveştile Anei îţi spun, de fapt, de unde-i vine forţa.
Fostă balerină a Teatrului din Constanţa, Ana Badea a plecat să lucreze pe vase de croazieră „cu gîndul de a vedea lumea, de a învăţa dansuri noi, de a cunoaşte oameni interesanţi“. Trei contracte a avut, două de şase luni şi unul de un an, a văzut sute de porturi, a petrecut zile în şir pe apă, a dormit mai puţin decît credea că poate suporta şi a muncit pînă la epuizare.
„Parcă intri în altă dimensiune, o altă lume, cu alte legi. Lumea care vine să lucreze pe vas se comportă altfel decît în viaţa normală. Probabil în capul fiecăruia e că pleacă departe şi poate să-şi creeze ce personalitate vrea. Sînt doar măşti. Faptul că eşti pe o tablă pe mare te face să te simţi captiv, un soi de puşcărie de lux.“
Venită din balet clasic, pe vas, Ana a trebuit să înveţe rapid coregrafiile, să danseze toate stilurile posibile şi să repete pînă îi ieşea. La unul dintre contracte, cînd a avut parte şi de o coregrafă foarte bună, a avut de învăţat şapte stiluri de dans în şapte zile – un show pe zi, apoi altul, în timpul acesta trebuind să le repete de una singură pe cele precedente.
Mimezi fericirea pe vas. În cele două spectacole în care dansa în fiecare seară, atunci cînd primea cei peste două mii de pasageri, cînd stătea la bibliotecă şi îi ajuta cu împrumuturile, cînd făcea aerobic sau lecţii de dans, zîmbea. Dormea cîteva ore pe noapte şi, chiar şi în pauze, nu putea să se deconecteze de la muncă sau de la lumea de acolo. „Cauţi tot felul de portiţe, de ieşiri. Multă lume se apucă de băut. Eu am fumat foarte mult. Ai nevoie de ceva doar al tău. Nu mai ai intimitate.“
Depinde mult de contract, spune Ana, de condiţiile, regulile de acolo, dar mai ales de oamenii cu care lucrezi.
A avut parte şi de tot felul de peripeţii, iar faptul că a adormit cu capul pe boxa de pe scenă, în timp ce-l juca pe Leul din
, e cea mai mică dintre ele. După ce-a plecat din Ashdod, a avut loc un atentat în port, cel mai probabil ţintit către vasul lor. Altă dată, au ajuns în apele turceşti şi, pentru că era sub pavilion israelian, i-au înconjurat vase turceşti de armată, cu armele îndreptate spre ei. O furtună puternică a prins-o în Golful Leon, cînd singurul vas care a plecat din Villefranche, de data aceasta spre Barcelona, a fost al ei. Vasul se mişca foarte tare, valurile erau de şapte metri, vîntul bătea puternic şi nava s-a înclinat pînă cînd fereastra de la etajul patru, unde era Ana, ajunsese sub apă. A pornit alarma şi panica s-a instaurat pe vas. „Nu ştii niciodată cum reacţionezi în situaţii de criză. Am descoperit că sînt unul dintre oamenii care încearcă să salveze, nu am paralizat, deşi m-am gîndit la toate lucrurile pe care aş fi vrut să le fac şi nu le făcusem pînă atunci.“ Ai reguli stricte în astfel de situaţii, spune Ana, şi eşti antrenat zilnic pentru asta. „Să vezi ce face reflexul. Am alergat în cabină pe perete, am căzut în baie, mi-am luat vesta de salvare, ţigările şi telefonul, cum făceam în fiecare dimineaţă la antrenament. Ce să fac cu ele?“ Alarma s-a oprit apoi şi se pare că un ofiţer român a ajutat la redresarea vasului.
În al doilea contract, cel de un an, epuizarea fizică şi-a pus amprenta, şi-a scrîntit un picior şi a trebuit să se întoarcă acasă. „Eşti atît de obosit încît nu ai timp să te regenerezi, fizicul tău o ia razna, se subţiază tendoane, ligamente, apar dureri peste tot.“ Ar fi trebuit să stea cel puţin o lună şi jumătate imobilizată, dar după trei săptămîni s-a întors. „În prima zi am avut patru ore de îmbarcare, adică stat în picioare, şi două spectacole. Aveam degetele negre, îmi legasem atît de strîns piciorul să nu se rupă. Era o durere incredibilă. De atunci, am stat doar pe injecţii.“ S-a terminat însă tot cu emoţii – în Rio de Janeiro, spatele Anei s-a înţepenit şi a trebuit să se interneze în spital. Au pus-o pe calmante puternice şi, cînd s-a trezit, vasul plecase. Nu ştia exact ce se va întîmpla cu ea, erau probleme cu asigurarea medicală, lua nişte medicamente care aproape îi dădeau halucinaţii. Atunci şi-a petrecut Ana Crăciunul într-un hotel tip office, pe tratament, aşteptîndu-şi hîrtiile să plece acasă.
Cînd o întrebi pe unde a fost şi ce i-a plăcut cel mai mult, Anei i se amestecă toate în minte, îi e greu să vorbească separat despre ele. „Te culci în Spania, te trezeşti în Franţa. O iei ca pe un tot, nici nu mai ştii unde eşti la un moment dat, mai ales cînd stai în cameră fără hublou.“
S-a îndrăgostit de Grecia, i-a plăcut mult Barcelona – pe care a avut timp s-o ia la picior şi să-i asculte ore în şir pe artiştii străzii –, plajele din Menorca sau Villefranche. Deşi foarte obosită atunci cînd a ajuns în America de Sud, mai ales după o traversare de două săptămîni fără să vadă pămîntul, i-a plăcut Argentina, mai ales oamenii plini de viaţă şi interesanţi. Chiar dacă nu a fost pe aceeaşi lungime de undă cu brazilienii, cu toate că au, ca ea, dansul în sînge, i-au plăcut plajele sălbatice, cu palmieri şi valuri superbe.
„Sînt momente cînd cobori într-un port, te opreşti şi-ţi vine să plîngi. Te simţi pierdut. Ai ocazia să vezi locuri extraordinar de frumoase, dar nu ai pe nimeni care te ştie cu adevărat, cu care să te bucuri.“ Pe vas nu se leagă multe prietenii, însă sînt, în schimb, multe poveşti de dragoste. E nevoia de apropiere, de a-ţi împărtăşi poveştile, frica de singurătate. La finalul contractului, foarte puţine dintre ele rezistă.
Ar merge ca pasager pe un vas de croazieră? În nici un caz, spune Ana, acum n-ar putea să-i comande o bere cuiva, ştiind că omul acela abia dacă doarme cîteva ore pe noapte de cîteva luni bune.
A învăţat multe lucrînd pe vase de croazieră. Limbi străine (spaniola a învăţat-o în mai puţin de trei luni), dansuri, istorii şi geografia locurilor, dar, mai mult decît atît, a învăţat foarte multe despre oameni, despre limite, despre emoţii şi despre ea. S-a şi distrat mult, a muncit şi a experimentat lucruri şi situaţii în care altfel probabil n-ar fi ajuns. A rămas cu cîţiva prieteni buni şi cu multe amintiri. Nu s-ar mai întoarce acolo, e o viaţă care n-o reprezintă, cu excese din toate punctele de vedere, de la efort fizic şi psihic, la momentele de distracţie în care refulezi sau legăturile emoţionale în care te refugiezi.
E şi o parte bună aici – după ce-o auzi pe Ana povestind, cu zîmbetul pe buze, despre toate aceste lucruri, parcă nu-ţi mai vine să faci atîta febră musculară după o oră de antrenament cu ea şi să nu te mai plîngi că nu ştiu ce exerciţiu de pilates îţi provoacă dureri de cap.
