Nunta la călători
M-am trezit azi-dimineaţă cu greu după orele petrecute în autocarul care ne aducea înapoi din Thassos. Aş mai fi putut sta cîteva zile, dar calendarul încărcat, plin de notificări şi
-uri, înţepa mai rău ca aricii de mare pe care îi evitam în apă. Trezită ca şi cînd n-aş fi apucat să aţipesc, după petrecerea de nuntă de pe plajă, mi-am făcut bagajele în cinci minute şi am dormit în autocar în cele mai incomode poziţii. Spre deosebire de alţii, însă, am dormit. „Se vede experienţa“, rîdeau mirii, vorbind despre ideile lor de lună de miere şi despre orele mele de dormit zguduit prin autocare cu bănci de lemn prin Asia sau prin autogări şi aeroporturi, după ce-mi înghesuiam totul în rucsac în cîteva minute, într-o evidentă criză de timp. Glumeam că erau ocupate restaurantele de nuntă din Bucureşti şi s-au terminat sarmalele, aşa că au fost obligaţi de soartă şi de criză să ducă cincizeci de invitaţi în Grecia şi să-i îndoape cu fructe de mare şi tzatziki. Iar slujba de pe plajă, cu apusul reflectat în apă şi-n insulele greceşti în spate, în bătaia valurilor şi-a pescăruşilor, părea desprinsă dintr-un film romantic.
La fel şi la alţi prieteni care s-au căsătorit pe plajă, la o terasă din Mamaia Nord, cu preotul adus pe nisip şi cu răsăritul văzut înveliţi în pături pe malul mării (dacă-mi amintesc bine, s-a făcut şi baie). Sau alţii care ne-au dus la munte, cu mireasa care s-a schimbat în bocanci, la un moment dat, şi cu petrecere la cabană, fără vreo grijă că s-ar putea să nu le iasă paşii la dans. Ca să nu mai zic de alţii care au fugit singuri în Vegas să se căsătorească, lucru pe care l-am aflat de pe Facebook, cînd am văzut numele schimbat. Exemplele de nunţi atipice ar putea continua, dar un singur lucru au în comun – sînt oameni cărora le place să călătorească, să descopere, care nu se formalizează şi care îşi iau libertatea să se căsătorească aşa cum vor ei, nu ceilalţi. Şi, în ciuda aparenţelor, o nuntă atipică, chiar dacă departe de casă, aduce cu ea mai puţine bătăi de cap decît una normală, tocmai pentru că atunci îţi dai seama, eficient şi prioritizat, de ce ai nevoie, care sînt lucrurile care chiar contează pentru tine dintre toate care „se fac“ şi care sînt oamenii pe care chiar îţi doreşti să îi ai alături, dincolo de orice „obligaţii“. Distracţia, cum spune reclama, e garantată.
Acum patru ani, cînd m-am căsătorit, am luat vreo patruzeci de prieteni pe criteriul „Dacă am băut o bere în ultimele şase luni sau am vorbit mai mult decît un «Bună, ce faci?», eşti invitat“, i-am dus în Deltă şi am făcut un party de un week-end pe hoteluri plutitoare. Practic, am plecat din Tulcea cu hoteluri cu tot (pontoane plutitoare cu camere duble, terase, bucătărie, trase de şalupă) sîmbătă dimineaţă, ne-am oprit undeva în mijlocul pelicanilor şi stufului, pe un canal, ne-am plimbat cu bărcile prin zonă şi am băut, dansat şi mîncat peşte pînă a doua zi, cînd, mahmuri, ne-a adus hotelul înapoi. Totul organizat într-o săptămînă şi jumătate mai mult prin telefon („Ce vreţi să mîncaţi?“, „Peşte!“, „De care?“, „Proaspăt!“ – şi aşa a fost), fără complicăreli, mărturii, funde pe scaune şi rochii cu paiete.
Cînd ai dorul de ducă în tălpi şi cînd doar gîndul unei nunţi de proporţii pantagruelice în care nu cunoşti nici jumătate de invitaţi, iar pe un sfert i-ai văzut ultima oară cînd aveai 6 ani (ce mult ai crescut!) îţi provoacă furnicături pe şira spinării, o idee bună e să pleci şi să faci lucrurile aşa cum simţi.
Foto: C. Foarfă
