Gustul călătoriilor

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care, în Asia fiind, de exemplu, se opresc la primul McDonald’s sau KFC şi mănîncă de acolo, refuzînd să încerce măcar ce pun localnicii în farfurie. Sau pe cei care, la Mediterană fiind, cu munţi de fructe de mare, peşti şi legume proaspete, apelează tot la „tradiţionala“ ceafă cu cartofi prăjiţi. În general, pe cei care n-au nici o curiozitate, atunci cînd călătoresc, să încerce gusturi noi, să vadă cum combină cei de acolo condimentele şi ce mănîncă ei zi de zi şi care rămîn înţepeniţi cu furculiţa în aceleaşi obiceiuri culinare, eventual plîngîndu-se că „ce nasol, ăştia n-au ciorbă de burtă“. Parcă aud un thailandez venit în România: „Nasol, aici nu se foloseşte lapte de cocos la ciorba de perişoare“. 

Mîncare mai oribilă ca în Cuba, de exemplu, rar mi-a fost dat să mănînc. Aşteptările erau cu totul altele – exotism, peşte preparat în toate felurile, sosuri delicioase, condimente, combinaţii cu fructe proaspete. În schimb însă, primeam mai mereu ceva greţos, prăjit pînă în măduvă în ulei eventual rînced, fără condimente şi fără nici un fel de inventivitate culinară – peste tot, aveai de ales între pui, peşte, porc sau, în cazuri rare, vită, toate prăjite şi toate cu un orez insipid alături şi, dacă aveai noroc, jumate de roşie tăiată. Şi, să nu uit, cu banane prăjite, evident, alături. Ajunsesem să umblu cu un pliculeţ de condimente la mine ca să fac masa suportabilă. Chiar şi la restaurantele considerate bune, recomandate prin ghiduri sau pe net, senzaţia de prăjeală adîncă nu părăsea farfuria. Am înţeles apoi că lipsa asta de interes pentru ce mănînci vine din lungile perioade de foamete, cînd era mai important să mănînci, orice, oricum, oricînd, decît alte capricii legate de gust. În Etiopia m-am obişnuit repede cu

, un fel de clătită-pîine cu textură buretoasă, pe care se pun tot felul de mîncăruri cu sos sau carne tocată, şi care se mănîncă cu mîna, în familie. Bucuria etiopienilor e să vadă turiştii mînjiţi pînă la cot. 

Gusturile funcţionează şi ca o madlenă. Cînd mănînc acum la un restaurant asiatic un Tom Kha Gai, îmi amintesc imediat de oamenii din Thailanda şi de cît de prietenoşi erau. Merg la restaurante iraniene nu pentru că ar avea cea mai bună mîncare din lume (deşi e foarte bună!), ci fiindcă, pentru mine, Iranul e cea mai tare ţară din lume. Şi regăsesc acolo aceiaşi oameni calzi, acelaşi mod de a servi, cu zîmbetul pe faţă şi cu explicaţii despre tradiţie,

-ul, o supă grea, dar delicioasă. Recunosc că mîncarea indiană de la noi îmi place mai mult decît cea din India, dar asta poate pentru că India îmi provoacă în continuare sentimente contradictorii. Îmi amintesc că, după ce-am stat în India mult timp aşteptînd să treacă vacile strada, pentru că nimeni nu îndrăznea să-şi strice karma deranjîndu-le, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns în Nepal a fost să comand, la un restaurant celebru pentru asta în Pokhara, o friptură mare de vită.

Dar, în ciuda dorinţei de a încerca totul şi oricît de mult m-am învîrtit în jurul tarabelor, insecte tot n-am reuşit să mănînc în Asia. Mă duceam hotărîtă la tarabă şi-mi trecea entuziasmul cum dădeam cu ochii de gîndacii prăjiţi, frumos aranjaţi, cu antenuţele la vedere.

, în schimb, un fruct al cărui miros greu tolerabil poate evacua rapid o sală plină de oameni, am mîncat în Bali, ajungînd la concluzia că, dacă te ţii de nas, gustul e chiar bun. 

O călătorie nu înseamnă doar

, ci şi

Înseamnă mai ales încercare, experiment, descoperirea unor lucruri noi. Şi cultura culinară a unei ţări cred că spune multe despre locul respectiv, despre oameni, mediu şi mod de viaţă.

Foto: C. Foarfă