Călătoria şi orele de lucru

„Plec pentru vreo două săptămîni. Dar o să fiu disponibilă aproape mereu, o să muncesc de acolo“, le spun oamenilor dintr-o agenţie cu care lucrez. „Cum adică munceşti? Vacanţa e pentru relaxare.“ Mda, poate data viitoare, îmi tot zic înainte să-mi bag laptop-ul în rucsac, să mă asigur că am încărcătorul, roaming-ul activat, o conexiune de date pentru mail-uri inopinate şi un

adus la zi (ca şi cînd ar fi vreodată la zi, dar asta e altă poveste). Mi-am format „prostul obicei“ să pot lucra de oriunde, fie că nu mă mişc o zi de pe

-urile de la Expirat, din Vamă, fie că sînt la Electric Castle şi caut o priză fără nămol pe ea, la Vadu la cherhana, pe trepte la Pompidou, într-un autocar de noapte ce se zdruncină din toate încheieturile pe drumurile din Laos, în autogară în India, în toate aeroporturile şi avioanele. Deja am cîrciumi preferate, pline de graffiti-uri şi cu mîncare

vegană de unde lucrez cînd ajung în Berlin, un Starbucks anume la Londra, cîteva borduri unde bătea un

nu era nici o terasă, dar în schimb era ceva urgent de rezolvat, multe plaje şi multe strategii să nu bată soarele în ecran şi multe alte locuri care turistului normal la cap îi sugerează orice altceva în afară de muncă. Doar să aibă „priză şi net“, mantra mea de călătorie. Şi ţigări. 

De ce, întreabă turistul normal la cap. Păi, pentru că-mi place. Pentru că nu plec doar două-trei săptămîni pe an, să mă deconectez, să mă relaxez şi să-mi închid mail-ul şi telefonul. Prefer să plec cît mai mult, să-mi iau bilet de avion cînd am chef fără grija că n-o să termin ce am de făcut. Între două-trei săptămîni de relaxare şi deconectare totală prefer două-trei luni de plecat cu laptop-ul după mine. Ca să nu mai zic că eficienţa e maximă – lucruri pe care le fac la un birou în opt ore în vacanţă îmi iau cinci, doar la gîndul că termin şi plec la plimbare. E şi, aşa, un mic sentiment de vină undeva în spatele minţii mele, care-mi spune că, dacă tot am tăiat-o mişeleşte şi nu mă prinde nimeni la

-uri,

-uri şi prezentări la client, măcar să-mi fac treaba cu simţ de răspundere. Sau dacă tot postez poze pe Facebook de pe plajă, măcar să fi trimis prezentarea înainte.

Cumva, asta-mi dă şi o flexibilitate foarte mare – lucrez de oriunde, mă concentrez fără probleme, oricît de mare e haosul în jurul meu şi oricît de puternice sînt distracţiile (vorba vine, mă fură peisajul constant şi în vacanţă, şi acasă), nu fac fiţe dacă e vorba de lucru în week-end, dacă stau noaptea, dacă am un

la 8 dimineaţa, dacă nu apuc să mănînc (cu cafeaua e altceva), dacă-mi sună telefonul seara la 11 în week-end sau dacă se schimbă specificaţiile proiectului pe parcurs. Nu poţi să faci asta orice ai lucra, ştiu. Şi nu oricînd, şi nu chiar în cantităţi indecent de mari. 

-ul vine cu o schimbare de percepţie. E timpul tău, e libertatea ta, banii pe care-i cîştigi şi la care-ţi întîrzie facturile sînt strict pe ce lucrezi, nu-ţi plăteşte nimeni concediile şi nu e nimeni dispus să lucreze cu tine dacă nu livrezi. N-am mai avut vacanţe în care să nu lucrez de foarte mult timp (cu excepţia unor ţări ca Iranul sau Cuba, unde, tehnic vorbind, nu aveam net). Parcă aş vrea un pic, aşa, să dorm pînă la 12 şi să nu mă trezesc stresată. Dar şi mai mult aş vrea să nu schimb nimic în ritmul ăsta fără program fix. Aşa că tocmai îmi golesc rucsacul din Vamă, mă pregătesc să plec la Bistriţa, la Festivalul de Poezie, şi de acolo direct la Berlin. Apoi mă mai gîndesc. 

Foto: wikimedia commons