Noroiul, festivalul şi castelul

Nu mai e un secret pentru nimeni că vremea de la Electric Castel n-a ţinut cu noi şi că ploaia ne-a luat mai pe nepregătite decît pe autorităţi în prag de iarnă. Dovadă stă aglomeraţia din orice magazin de pe drumul Bucureşti-Cluj unde s-ar fi putut vinde cizme de cauciuc, pelerine sau măcar saci de gunoi. Pozele au început să apară imediat pe Facebook, meme-urile au invadat site-urile şi blog-urile, glumele celor de acasă curgeau într-un ritm mai rapid decît ploaia, la fel şi telefoanele mamelor îngrijorate: „Tu chiar eşti acolo? Să nu răceşti!“. 

Cumva, mi-a plăcut noroiul şi mi-a plăcut ploaia. Mă făceau să mă simt ca la festivalurile de afară, din ţări unde ploaia e o chestiune zilnică ce deja nu mai sperie la primii stropi. Aveam imaginea oamenilor care se tăvăleau prin nămol la Woodstock, cizmele de la Glastonbury şi oamenii coloraţi care dansau în ploaie sau, de data asta personală, imaginea Werchter-ului de anul trecut, din Belgia, unde, deşi stratul nu era atît de mare, tot riscai să nu mai ieşi cu cizme cu tot din noroi. În prima zi, cînd am ajuns în camping, mă întrebam cum poate pluti un cort. Cîtă apă intră în el. Cît cîntăreşte un sac de dormit (de iarnă, am fost prevăzătoare – şi tot răcită m-am întors) atunci cînd se îmbibă cu apă. Regretam deja că nu-mi luasem cizmele de cauciuc, ci Doc Martenşii, care s-a dovedit apoi că şi-au făcut perfect treaba – strat de cîţiva centimetri de nămol pe afară, perfect uscat pe interior. Ca-n reclame. Nu degeaba sînt bocancii oficiali, de zeci de ani, ai festivalurilor, în special ai celor din Marea Britanie. 

Tot în prima zi, mi-am dat seama că pentru Şuie pot sta cîteva ore în frig şi ploaie, oricît de mare era tentaţia sacului de dormit cu confortul, parcă, a 5 grade. Nu există festival fără Şuie, oricine ar veni, băieţii fac cea mai cea atmosferă, cu suflet în aparat. Sau poate sînt eu sentimentală. Ei au fost, ca de obicei, explozivi şi, pentru mine, au bătut orice altă trupă din festival. Bine, recunosc şi că

-ul nu m-a impresionat peste măsură anul acesta (de aia nu vorbesc prea mult de el), dar nu merg la Electric Castle pentru asta. E festivalul ăla „de poveste“, cu castel şi cu o atmosferă de care poate doar Peninsula pe vremuri se mai apropia. Cinci zile stai acolo, mănînci de la

(genială mîncare, de la

-uri japoneze la burgeri de fiţe şi de la mîncare

vegană la gulaşuri secuieşti – şi cea mai bună prăjitură cu cafea pe care am mîncat-o vreodată). 

Asta înseamnă Electric Castle, chiar şi pe ploaie: o rupere de ritm, senzaţia aia minunată pe care o ai cînd zaci pe un

şi citeşti în timpul zilei, uneori chiar şi în timpul primelor concerte, oamenii faini, glumele (de data asta pe seama ploii şi a noroiului, leitmotivele evenimentului), micile aventuri de găsit priză sau de ocolit strategic o baltă sau de protejat telefonul,

-urile, berile şi

-urile cărora le-ai pierdut numărul, oamenii cu care stai, chiar dacă-s cunoscuţi atunci, lenea de zi şi energia de seară, sentimentul de vacanţă în care n-ai nici o grijă (mă rog, aici trişez, am muncit pe laptop trei zile din cinci, program de

), ameţeala aia caldă şi muzica ce nu se opreşte, de la un moment dat nu mai faci diferenţa între concerte şi nici nu mai contează.  

Foto: C. Foarfă