Week-end-urile lungi de vară
Chiar dacă, se ştie, „viaţa mea e-un şpriţ de vară“, aş nuanţa un pic – viaţa mea e un week-end lung de vară, răcorit cu ceva şpriţuri, limonade şi prosecco-uri, şi cu o dorinţă acută de a evada săptămînă de săptămînă. Vara te apucă aşa o nelinişte, n-ai chef de stat în casă, la aer condiţionat, şi nici prea mult chef de pierdut timpul la vreo terasă din oraş cînd ai putea foarte bine să-l pierzi la una de la mare sau de la munte.
La un moment dat, număram week-end-urile de vară. În jur de 16, în funcţie de vreme. Dintre ele, două-trei se duc cu festivaluri. De la Electric Castle nu pot lipsi, nici de la Summerwell, dacă mai fug şi la un Werchter sau un Sziget, aia e. Dacă se mai nimereşte vreun concert în week-end, se strică planurile. Apoi, în fiecare an îmi propun să ajung la TIFF (nu prea am reuşit de fiecare dată), la „Poezia e la Bistriţa“ sau la tot felul de alte evenimente prin ţară. Mai sînt şi week-end-urile din călătorii mai lungi (anul ăsta – Rusia) şi cele cu evenimente de familie şi prieteni (nunţi, botezuri, cumetrii. Deh, vîrsta). Mi-au rămas vreo cinci-şase, hai şapte.
Unde să merg mai întîi? În Vamă – la început şi final de sezon, cînd nu e aglomeraţie, cînd nu urlă muzica chiar din toate colţurile şi cînd n-am motive să mă alătur corului de „s-a stricat Vama“. Cînd pot să stau toată ziua pe un baldachin şi să citesc la Amphora şi cînd seara la Expirat intru fără să dau şi să primesc nici un cot. În Deltă – în fiecare an trebuie să ajung în Deltă cel puţin o dată, măcar pentru gustul storceagului şi al scrumbiei pe plită, ca să nu mai zic de nopţile lungi, zguduite de rîsete, cu gazdele din Sulina. La Vadu – neapărat, trei-patru zile cu cortul, trezită dimineaţa devreme de căldură şi răsărit, cu băi noaptea şi cu nesfîrşita căutare a unei mese la terasă sau măcar a unui loc cu umbră. Şi tot mă gîndesc la Portiţa, dar zău dacă ştiu cînd. Să fug într-un
la Paris, Amsterdam sau Berlin, să-mi văd prietenii, să colindăm ore în şir pe străzi (ideea mea) şi să ne oprim periodic la terasă (ideea lor). Hm, ar merge şi un
prin România, dacă mă gîndesc mai bine, sau Turcia, cum tot încearcă o prietenă să mă convingă.
Trebuie să-mi păstrez timp şi de unul-două week-end-uri pe bicicletă, la munte, trasee lungi, de zeci de kilometri pedalaţi şi asudaţi, preferabil cu dormit într-un sat, la oameni, şi luat a doua zi, cît mă mai ţin picioarele, de la capăt. Ca să nu mai zic măcar de un traseu cu rucsacul în spate şi de un week-end prelungit la cabana unui prieten, cu discuţii filozofice despre sensul vieţii în jurul unei sticle de vin.
Am depăşit cu mult numărul week-end-urilor disponibile, ştiu. Vara pare lungă atunci cînd începe. Ai senzaţia că tot timpul din lume te aşteaptă să-l petreci sorbind dintr-o limonadă în diverse locuri. Dar… a mai trecut un week-end, şi încă unul, a apărut ceva şi ţi-a anulat planurile (cel mai rău e cînd am de muncit în vreun week-end, din cauza cîte unui deadline dubios pus, şi nu pot să fac asta din Vamă, ca de obicei), îţi dai seama că nu poţi să-ţi mai iei liber şi vinerea asta că se uită colegii urît la tine şi nici luni pentru că e şedinţă de status la 10 (nu că ar fi prima oară cînd ajungi la ea plină de nisip, direct de pe plajă). De fapt, vara e scurtă. Şi o să sune ca articolele alea motivaţionale din revistele glossy sau ca o reclamă la răcoritoare chimice, dar hai să profităm de ea.
Foto: C. Foarfă
