New York-ul şi provocările

Şapte dimineaţa în New York. Năucă, între două fusuri orare, stau pe scara de incendiu şi-mi fumez prima ţigară de dimineaţa. Nu ştiu să dezactivez detectoarele de fum şi nici nu ştiu dacă reacţionează la doar cîteva fumuri de ţigară, ca să risc. Va fi una dintre puţinele ţigări de azi, nici la terasă nu pot să fumez întotdeauna – mergeţi la copacul ăla sau staţi la minimum trei metri distanţă, nici pe stradă prea mult, mai ales cînd e aglomerat. Un moment bun să mă las, îmi zic şi mă gîndesc deja la următoarea strategie de a găsi un loc bun de fumat. America e plină de reguli şi totuşi New York-ul îmi dă impresia unuia dintre cele mai libere oraşe din lume. Un paradox care mi se pare fascinant (poate şi de la privarea de nicotină şi somn, şi de la surplusul de carbohidraţi, zahăr şi adrenalină). La aeroport, am stat două ore şi ceva la coadă la vamă, ca să mă întrebe un agent simpatic, în glumă (sper!), răsfoind vizele din paşaport, ce-am căutat în Iran şi dacă l-am văzut pe Ahmadinejad. Presiunea se simte – sau, mai exact, stricteţea. Parcă data trecută cînd am fost nu am perceput-o aşa (da, mi-am dat seama – atunci eram în pauză de fumat). Cu toate regulile însă, New York-ul are

-ul ăla nebun pe care-l ştim din toate filmele, cărţile, videoclipurile, stand-up-urile sau reportajele, dar şi toate problemele sociale care-l definesc.  

În avion, citeam antologia lui John Freeman, că tot a fost la Bucureşti, la

despre New York –

Textele de acolo, aparţinînd unor autori precum Zadie Smith, Junot Diaz, Lydia Davis sau Jonathan Safran Foer, vorbesc tocmai despre inegalitate, despre contraste, despre lupta de zi cu zi într-un oraş care, cum frumos spune Zadie Smith în povestirea ei, îţi cere tot ce ai. New York-ul oamenilor fără adăpost, pe care-i vezi dormind în cutii de carton în faţa celor mai strălucitoare reclame, New York-ul chiriilor imense, de mii de dolari, al taxelor greu de înţeles, al artei şi al experimentului, al business-ului, New York-ul imigranţilor ce vin aici visînd o viaţă mai bună, al aparenţelor, al gentrificării agresive, New York-ul anxietăţilor, al fricilor şi-al singurătăţii. Acelaşi New York unde, cel puţin ca vizitator, ai senzaţia că poţi fi oricine şi că poţi face orice, că e o altă lume, cu regulile ei, da, dar care-ţi oferă un sentiment de libertate paradoxal, pe care nu-l simţi în altă parte.  

Probabil că senzaţia cea mai acută pe care ţi-o dă New York-ul e provocarea. Ia să vedem, vizitatorule, reuşeşti într-o zi să faci o plimbare prin Village, la 8 grade, întrebîndu-te care erau locurile unde-şi petrecea timpul Patti Smith, să găseşti

de pe blocuri, să ajungi la tîrgul cu mîncare de toate felurile unde The Soup Nazi din

te invită la o, evident, supă, să iei cel mai bun

din viaţa ta la o cafenea micuţă, să găseşti graffiti-urile de la halele din Bushwick, să-i explici unui taximetrist nepalez unde e România pe hartă şi de ce, să faci şi-un pic de shopping, că e frig şi-ai plecat fără haine prea groase, să cauţi bilete ca să-l vezi pe Woody Allen cîntînd jazz, să stai la rîu pe o terasă sau să găseşti locuri de fumat?  

Pe repede înainte e New York-ul, un iureş de senzaţii, nu ştii ce să faci mai întîi, unde să mergi, ce să observi, cu ce să începi. Din orice unghi îl priveşti, e altfel. Un alt taximetrist îmi spunea, cînd l-am întrebat pe unde e mai puţin aglomerat să ajungem noaptea din Upper West în East Village, că niciodată nu ştii. Că oraşul e mereu altfel, că o stradă pe care ai trecut se schimbă în două ore, că mereu se întîmplă ceva undeva şi că traficul e unul dintre subiectele dureroase ale urbei. New York-ul e mai impredictibil ca un om, spune el rîzînd, şi ar fi o prostie să avem aşteptări calculate de la el.   

Foto: C. Foarfă