Vacanţa din fotografiile perfecte
„O altă zi la birou“, pe o pîrtie de schi goală, în mijlocul săptămînii. „A dat cineva zăpada?“, pe o poză cu o plajă unde nimic nu strică Zen-ul apelor turcoaz și al cocktailului cu umbreluță. „Mici și bere“, în fața unei porții de fructe proaspăt scoase din mare într-o zonă cu nume nepronunțabil din Asia. „Atenție, tigru rău“, într-un safari. Și așa mai departe. Feed-urile noastre de Facebook sînt inundate zilnic de fotografii de vacanță, de check-in-uri în aeroport, de plaje, pîrtii, temple, drumuri, mîncăruri exotice, de viața perfectă. Și noi facem, la rîndul nostru, același lucru. Postăm aceeași fotografie cu plaja la care ne-am enervat acum o lună cînd a postat-o altcineva, punem același comentariu ușor cerșetor de atenție și mascat superior care ne-a făcut să dăm „ascunde“ la pozele unui prieten pînă se întoarce din vacanță sau am dat același check-in pentru care l-am informat pe altul acum cîteva zile că îl urîm că el e la schi și noi muncim aici.
Viața în fotografiile de vacanță e perfectă. Mereu soare, mereu zăpadă bună, întotdeauna mîncare delicioasă, niciodată tristețe, rar oboseală. Sîntem datori cu experiențe perfecte, cu o fericire pe care, în acel moment, aici-acum, nu o mai are nimeni și asta ne plasează cumva mai sus, ne ridică imaginea de sine și face bine la ego. Chiar dacă, uneori, e fals. Circulă tot felul de poze pe net cu diferența dintre realitate și fotografiile de călătorie. Taj Mahalul e alb și strălucește singuratic în soare? La fața locului, e plin de turiști și trebuie să te chinui mult ca să prinzi un cadru în care să nu fie cel puțin cîteva zeci. Plajele din Thailanda? Superfrumoase, dar hai să găsim locul ăla neaglomerat și curat. Greu. Și așa mai departe.
De fapt, pozele noastre de călătorie exprimă mai mult o emoție decît o realitate. E bucuria de a fi acolo, e o formă de compensare pentru alte lucruri, o formă de autovalidare sau simpla și bătrîna nevoie de atenție, dar și nevoia de a împărtăși cu prietenii o experiență, ca atunci cînd le povestești la bere cum a fost. Nu postăm întotdeauna lucruri interesante, ba din contra. Aceleași cadre, aceleași perspective, aceleași plaje, aceiași munți. Miza nu e neapărat acolo. În febra momentului, nu prea ne dăm seama însă nici că cei de acasă nu-s prea interesați, se pot enerva sau pur și simplu ne pot ignora. Pentru noi, fotografia vine cu o emoție, o stare la pachet, pentru ei nu prea. Și știm bine asta cînd vedem și noi, la rece, pozele altora și dăm skip lejer. Este sharing-ul parte esențială din călătoriile noastre? Se pare că da. Dar e o linie fină între sharing și oversharing. Una e să postezi cîteva fotografii, alta e să pui cîte una pe oră. În fiecare zi. Timp de două săptămîni. Și un album la întoarcere.
Tehnologia schimbă modul în care trăim și, cu siguranță, telefoanele mobile schimbă în mod esențial modul în care călătorim. Ajungem să privim peisajele printr-un ecran, să judecăm un loc după potențialul de like-uri (OK, clar exagerez, dar…) și să nu putem trăi două zile de vacanță fără să postăm nimic pe Facebook sau fără să le trimitem prietenilor „mai puțin norocoși“ pozele pe WhatsApp. Citeam că în industria de travel se vorbește de „invidia de Facebook“ ca factor de decizie în alegerea locului sau a experiențelor dintr-o călătorie, mai precis care e potențialul unui, să zicem, zbor cu balonul să genereze fotografii care să stîrnească o reacție cît mai puternică la prietenii tăi de pe Facebook. Brrr, zicem noi, conștienți și raționali, dar oare nu sînt momente în care fix asta facem, în mod inconștient?
