De-ale zăpezii în Vail, Colorado
Despre Vail se spune că e „ca nimic altceva pe Pămînt“. Spun chiar ei, de altfel, în sloganul stațiunii, mizînd pe wow-ul ieșit din gura schiorilor și a boarderilor, pe sub cască, atunci cînd dau cu nasul de zăpadă, se pierd pe sutele de pîrtii sau ajung în bowls cînd pică soarele în acel fel. Una dintre cele mai cunoscute și mai frumoase stațiuni de ski din SUA și din lume, Vail își duce nu prea greu pentru el povara celebrității: aglomerație mare, mai ales în week-end, și prețuri pe măsura vîrfurilor mult peste 3000 de metri. Apropo de altitudine, pentru că doar stațiunea se află la 2500 de metri și vîrfurile unde schiezi sînt mult mai sus, la toate magazinele găsești butelii cu oxigen, în caz că te ia nepermis amețeala de la înălțime. Amețeli n-am avut, dar ce vise!...
În rest, ai acolo tot ce vrea placa ta de snowboard: pîrtii lungi și line prin pădure, văi deschise, diverse și spectaculoase, instalații cît vezi cu ochii, cabane unde te retragi la o supă fierbinte și un burger „epic“, și o stațiune în care, cel puțin pînă la miezul nopții, cînd se închid multe localuri, nu prea ai cum să te plictisești. Mai ai și celebrii „moguli“, de care doar auzisem și pe care de data asta i-am experimentat fără să-mi doresc, mai precis pîrtii făcute special cu dîmburi și denivelări, un coșmar pentru snowboarderii fără prea mare precizie, ca mine, și o ocazie să-și arate eleganța pentru schiorii experimentați. Mantra mea era, în schimb, „ferește-te de moguli“, dar nu-mi ieșea întotdeauna incantația și mă mai trezeam în mijlocul lor pe cîte o neagră. Cu ocazia asta, am învățat că micile dureri ale vieții, cum ar fi gheața, pîrtiile negre, ceața deasă sau coborîtul din telescaun cu placa în picioare sînt nimic pe lîngă bălăngănitul pe moguli.
Cu un peisaj muntos atît de spectaculos și cu o istorie ce se duce înapoi în anii ’60, Vail-ul a dat și dă un număr impresionant de sportivi profesioniști. Intri într-un restaurant, vezi că e al unui fost campion olimpic care-și expune trofeele acolo, te duci să închiriezi placă de snow și proprietarul spune că a fost și el în Europa, cu fata lui, campioană olimpică, prinzi cupa Statelor Unite la snowboard, vezi cele mai spectaculoase sărituri pe halfpipe-uri și pe lîngă tine trec schiori care par să fi depășit de mult limita legală de viteză.
Cînd se termină distracția pe pîrtie, începe în oraș, la après-ski-uri, la baruri și restaurante, cu muzică, dans în clăpari, mormane de mîncare și un playlist cam îndoielnic, de multe ori inspirat din „frumoșii“ ani ’90. Cert e că pînă pe la 9-10 seara, lumea e obosită și merge la culcare, petrecerea continuînd doar în cîteva dintre barurile din oraș. În mod simpatic, unele dintre fast food-urile de peste zi dau sandviciurile pe cocktailuri și storcătorul de fructe pe mixerul unui DJ și se transformă noaptea în cluburi.
Ziceam la începutul articolului și de wow-ul în ceea ce privește prețurile. Cu ski pass-ul undeva între 120 și 170 de dolari pe zi (în funcție de perioadă), cu cazări sub 400 de dolari greu de găsit (doar cîte un homestay pe la 2-300 de dolari, dacă aveți noroc), cu 60-70 de dolari închirierea echipamentului pe zi și cu berile fără număr de după, Vail nu e deloc o opțiune ieftină atunci cînd vrei să schiezi în SUA. Dar, cum spune și sloganul, e like nothing on Earth și asta, vrei, nu vrei, costă mult. Ca să nu zic dacă vrei și-un masaj la spa, că ai mușchii încordați după o zi pe negre și moguli.
Oamenii sînt foarte prietenoși în Vail, îți faci amici la tot pasul, care stau la povești, rîd tare și zgomotos și se bagă în vorbă cu tine imediat, mai ales cînd te aud că vorbești o limbă „exotică“. E frumos în Vail, cu soarele prin bowls, cu ieșirile de pe pîrtie și mersul pe coclauri doar pentru că poți vedea că pînă la urmă dai în pîrtie, cu oamenii binedispuși și cu atmosfera faină, cu terasele de la cabane (una avea palmieri!) și cu schimbul de experiență pe trasee mai puțin aglomerate.
Foto: C. Foarfă
