Pe drumurile din Nigeria

Alexandru Duţu lucrează la o firmă multinaţională producătoare de echipament medical. Prin natura muncii, Alexandru călătoreşte foarte mult, uneori în zone exotice, şi întotdeauna se întoarce acasă cu poveşti care combină business-ul cu culoarea locală. De exemplu, cum este să mergi pentru afaceri în Nigeria? Şi să vezi, de aproape, cum arată sistemul medical de acolo? 

Primul şoc al lui Alexandru, cînd a mers acum doi ani, a fost unul dintre cele mai bune spitale din Lagos. Clădiri mici, cu etaj, din lemn, barăci simple pe un teren viran, fără garduri, cu găini alergînd bezmetice de colo-colo. În saloane, nu toate cu uşi sau ferestre, 50-60 de oameni stau înghesuiţi în paturi vechi de zeci de ani, iar afară, în curte, stau femei întinse în faţa clădirii. „Mai departe e o secţie de copii, văd ca prin umbră cîteva siluete şi aud plînsete. Nici nu îndrăznesc să mă apropii, nici nu vreau să îmi închipui.“ E o ţară unde sistemul social de asigurări de sănătate este foarte prost. Totul se plăteşte. Poate de aceea, spune el, abundă anunţurile cu ologi care se ridică sau orbi care văd, vindecaţi de Iisus prin cineva care face minuni contra cost în numele Domnului şi-şi face publicitate agresivă la TV. 

Ajunge şi într-o clinică privată. Diferenţa nu e mare. Aşteaptă alături de pacienţi, în linişte, pînă să intre la întîlnire. „Albul îmbrăcat business stă drept, ţanţoş şi serios.“ De fapt, analizează cu uimire ce vede în jur, încercînd să înţeleagă. Întîlnirea decurge bine, clinica aşteaptă o finaţare şi apoi poate investi în aparatele de fizioterapie.

A doua zi, avionul lui spre Benin, unde are o altă întîlnire de afaceri, se amînă. Ajunge la 5 dimineaţa în autogară, într-un oraş fără iluminat public. În autocar, împreună cu partenerul lui, sînt priviţi cu suspiciune. Fiind singurii doi albi, sînt cercetaţi amănunţit la controlul antitero. Mai sînt şi îmbrăcaţi la patru ace, pentru întîlnire. Hainele se şifonează în cele şase ore de mers chircit, dar nu mai contează. În autobuz se cîntă şi se recită cu patos texte religioase. „Nu ştiu ce să fac, dacă să zîmbesc cînd îmi aduc aminte de atmosfera de gospel din filmele americane sau să mă pătrundă credinţa. După cîteva minute însă îmi trece nehotărîrea, cu toţii se opresc după ce strigă de cîteva ori

şi îşi agită mîinile în sus. Se pare că au adus spiritele bune în microbuz.“ 

Din autobuz, vede adevărata Nigerie. „Valuri de verde violent dat de pădurea tropicală, accentuat de o ceaţă care ne va urmări tot timpul. Terenuri virane de pămînt roşu maroniu care ridică în aer praf. Şi apoi aşezări – prima pe care o văd, în jurul unei posibile gropi de gunoi. Mulţime de case întinse pe sute de metri de-a lungul drumului. Mult spus case – sînt făcute din cartoane, în cel mai bun caz din resturi de lemne. Toţi par însă să se ocupe cu sortarea şi valorificarea resturilor. Fiecare are, lîngă locuinţa sa, grămezi ordonate de lemne, de sticle de plastic, de textile. Mizerie apăsătoare, imagine cu care mă voi obişnui zilele următoare, dar care acum mă năuceşte. Văd o mamă care îşi spală copilul gol pe pămînt, în faţa intrării unei barăci de cartoane, dînd pe el cu un burete umed. Apa este una din marile probleme ale Nigeriei, calitativ şi cantitativ. Trecem pe lîngă şcoli – cîteva clădiri fără etaj construite în mijlocul cîmpului roşu, fără ferestre sau uşi. Între clădiri, copii jucîndu-se în praf, toţi îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă de culoare violentă – portocaliu, verde sau albastru.“ 

Trec pe lîngă grupuri de militari înarmaţi, prin aglomerări de construcţii şi camioane din care mereu se descarcă ceva (contrabanda e în floare în Nigeria). La un control, sînt întrebaţi dacă nu cumva sînt răpiţi. 

Ajuns în Benin, cu rucsacul în spate, sare pe o motocicletă care-l duce la spitalul unde are întîlnirea. Conducătorul motocicletei intră pe contrasens şi face slalom printre maşini. Nimic neobişnuit.

După discuţiile din Benin, ia avionul, de data asta spre Onitsha. „Onitsha este un oraş fenomenal, cu o circulaţie haotică, plin de gunoaie, aglomerat, zgomotos. Maşini foarte vechi, toate lovite şi vopsite parţial, claxonîndu-se una pe alta. Nu există sensuri de mers şi totuşi se mişcă, trec de pe o parte pe alta. Printre ele, alte motociclete şi femei care duc pe cap fructe. Nu vezi nici un semn de civilizaţie aici, poate doar unele resturi de asfalt şi cîţiva stîlpi strîmbi de electricitate.“ 

În Onitsha, medicul cu care se întîlnesc e unul dintre cei mai cunoscuţi din oraş. De aia îşi permite să facă orice în trafic cînd îi ia cu maşina, fără frica poliţiei. „Realitatea cabinetului însă ne izbeşte violent. O cocioabă de lemn cu paturi murdare, cîteva aparate vechi de 50-60 de ani. „E unul din cele mai dotate cabinete din Nigeria“, ne spune. Şi într-adevăr, ne arată că scrie în ziare, apare la televizor, e unul din cei mai activi. Doar că standardele sînt diferite. Îşi cheamă un băiat şi îl pune să filmeze toată convorbirea cu noi. Nu ştiu dacă a făcut-o ca să ne arate că are o cameră video, că se aştepta să vorbim lucruri inteligente sau ca să se mîndrească la prietenii lui cu cei doi albi la el în cabinet… La ieşire facem poze (după fiecare întîlnire ne-au cerut să ne fotografiem cu ei), motiv să se adune un ciorchine de copilaşi în jurul nostru să se zgîiască la noi –

În ultimele două zile în Nigeria e într-o perpetuă criză de timp. Pe drumul dintre Enugu spre Port Harcourt, în timpul unei semifinale în care juca Nigeria, cu trafic blocat, la un control li se cere şpagă, şi pe următorul, şoferul decide să-l ignore. „Bag capul între umeri, nici nu îndrăznesc să mă uit înapoi, dar se pare că, în ciuda semnelor disperate de a ne opri, militarii nu se sinchisesc să se ia după noi. Se pare că nu am fost nici primii, nici ultimii care i-am ignorat…“ Semnalistica stradală nu e de mare ajutor în oraş, în sensul că nu există, iar trecătorii le răspund greu spre deloc, dar studiindu-i intens pe cei doi albi care caută disperaţi o adresă. În aeroportul de acolo, ghişeele de

sînt puse fix în cîmp, corturi albe unde se verifică paşapoartele şi se predau bagajele. 

Ajuns înapoi în camera de hotel din Lagos, se simte ca acasă. Poate pentru că Lagos-ul e înfrăţit cu Bucureştiul?  

Foto: S. Elden (wikimedia commons)