Sleep no more la New York sau despre teatrul imersiv

De ani de zile, dacă te trezeşti că vrei să mergi la

în New York, nu ai nici o şansă. Ar fi trebuit să rezervi bilet cu mult timp înainte. Mai mult decît ce înţelegem în general prin teatru,

e o experienţă. Una completă – senzorială, psihică, poetică, de mişcare, gust, atmosferă, o experienţă din care ieşi năuc, tocmai pentru că ai fost acolo, în ea, nu spectator, ci un actor mut, cu o mască pe faţă, ce a descoperit de unul singur un spaţiu şi, în el, propriile senzaţii şi frici. 

este un spectacol de teatru imersiv, un fel de adaptare după

, nonliniar, un

fără replici, pe care-l recunoşti greu, unde totul e făcut din gesturi, dans, zgomote şi mai ales muzică. Scena este un întreg hotel de cinci etaje (ficţional, desigur), pe care îl descoperi colţ cu colţ şi unde dai nas în nas cu actorii acolo unde te aştepţi cel mai puţin, într-una dintre cele aproape o sută de camere pe care le explorezi frenetic, alergînd dintr-o parte în alta. În unele dai peste actori care joacă o scenă, în altele pur şi simplu cauţi detalii, indicii, citeşti cărţi, documente, umbli prin dulapuri, probezi haine, baţi texte la maşină, guşti bomboane, îţi iei un cocteil din barul în stil noir de jos, deschizi fiecare sertar şi, cînd vezi o uşă, ai face bine să vezi ce e în spate. 

De la intrare, ai păşit în convenţie. Intri în McKittrick Hotel şi eşti primit de personaje venite parcă dintr-un film noir, dark cabaret de anii ’20, cu un delicios twist newyorkez. E un bar unde personaje elegante şi ciudate te servesc cu cocteiluri şi îţi mulţumesc că ai acceptat invitaţia de a te afla în hotelul lor. Ţi se dă o mască pe care nu o poţi da jos şi faci ce vrei apoi. Nu vorbeşti nici cu actorii, nici cu celelalte măşti. Fugi năuc dintr-o parte în alta, te rătăceşti, te trezeşti într-un azil unde cineva ţipă, vezi o femeie care urlă goală într-o cadă, ajungi în mijlocul unui cimitir, priveşti un croitor cum coase mecanic într-o cameră mică sau te trezeşti în mijlocul unei orgii sîngeroase, psihedelice, pe beat-uri techno, sau te fereşti cînd un actor aruncă o sticlă spre altul şi tu, cumva, erai în drum.

Eşti acolo, fără nici o graniţă între tine şi actori, fără nici un indiciu despre ce ar trebui să faci sau la ce să te uiţi, parte dintr-o lume stranie şi foarte întunecată, încărcată cu emoţii ciudate. Regulile lumii normale şi, mai ales, ale convenţiei teatrale cu care ne-am obişnuit sînt şterse. 

Poţi trăi experienţa

în două feluri. Primul e să explorezi în detaliu spaţiul. Nimic nu e lăsat la întîmplare, locul e plin de obiecte stranii şi de decoruri făcute să-ţi dea o anumită stare, în care poţi să-ţi bagi în voie nasul. Al doilea e să fugi după actori, deşi, chiar şi aşa, nu există un fir liniar pe care să-l urmăreşti.

te ţine în alertă, nu ai nici măcar o secundă să te odihneşti sau să te gîndeşti la altceva. De aia e experienţa atît de completă, pentru că vrei să explorezi, să vezi, să nu ratezi nimic din lumea întunecată a celei mai sîngeroase tragedii shakespeareiene pe care Shakespeare n-ar recunoaşte-o. Eşti mereu prezent acolo, cu mintea, corpul şi cu toate simţurile în alertă. 

e doar un pretext, o piesă decupată, peste ale cărei bucăţi s-a pictat în tuşe groase, care s-au recompus şi s-au aruncat în aer în ritmuri de dans contemporan. Da, îţi dai seama cine e Lady Macbeth, cu vrăjitoarele te întîlneşti de mai multe ori, recunoşti banchetul, apare stafia lui Banquo, iar sîngele e o chestie care nu lipseşte din

, fie că îl spală Lady Macbeth de pe mîinile soţului, fie în multe alte ipostaze. 

E o experienţă „lifelike“ – spunea regizorul, şi în mod ciudat, are dreptate. E ca în viaţă, nu ştii la ce să te aştepţi, dai peste cineva după un colţ sau vezi întîmplător o scenă cînd treci pe acolo.  

Foto: C. Foarfă