Cu Desirée în India
Pe Desirée am cunoscut-o printr un prieten care, aflînd că merg în India, mi-a spus să vorbesc cu ea. „O să vă înțelegeți“, zicea el și așa a fost. Desirée stătea de ceva timp în India, în Jaipur, locul unde am pus și eu piciorul, împreună cu jumătatea călătoare, pentru prima dată pe pămîntul indian. Ca de obicei, fără cazare rezervată, am ieșit din aeroport la 3-4 dimineața, cu gîndul să luăm un taxi pînă în centru, că găsim noi ceva. Ne-au oprit mulțimea de indieni care dormeau în fața aeroportului și bezna totală de afară. A doua zi, bancomatele din aeroport nu mergeau, casele de schimb valutar erau, inexplicabil, închise, noi nu aveam cash. Un gardian binevoitor ne-a băgat fără nici o verificare în zona securizată, să căutăm acolo, pentru ca apoi să schimbăm „la un băiat“. Bine am venit în India!
Și tot în Jaipur, după o primă noapte în care m-am trezit tocmai cînd ieșea cineva din cameră după ce furase niște bani, i-am dat un SMS lui Desirée la 4 dimineața, panicată, să ne dea un număr de la poliție. Răspunsul a venit liniștit după ceva timp: nu e cazul, nu vă agitați, poliția nu face nimic, pierdeți timpul, mîine vă mutați la gazda mea, la Abishek. Așa am făcut.
Și de atunci a început distracția. N-am rîs în nici o călătorie cît am rîs cu Desirée în India. Rîdeam atît de mult încît chelnerii ne rugau respectuos să fim mai liniștite, că deranjăm alți clienți. Cred că am făcut pătrățele la mușchii abdominali și febră de atîta rîs. Stăteam să ne liniștim în fața restaurantului, după cîte o criză de rîs, ca să intrăm cît de cît decente. Ne zguduiam cu ricșa și speriam doamnele de la pensiune. De ce rîdeam? Din orice. Rîdeam și ne enervam că nu știam să punem sari-urile pe noi, cînd ne loveam de surprizele Indiei incredibile, comentam tot ce era în jur, rîdeam cînd ne făceam poze în ipostazele lui Kali la templu, cu un picior ridicat și cu limba scoasă și, mai ales, ne tăvăleam pe jos de rîs la cuvîntul zînă, apelativ cu care ne alintam una pe alta. De ce? Că ne distram noi bine la toate comentariile de pe Facebook (ale altora!) cu „zînă, ce frumoasă ești, pupici“, spunînd că nouă n-are cum să ni se întîmple, că numai zîne și zeițe nu sîntem. Și, cumva, karma a lovit dur atunci și am primit și noi, din senin, comentarii asemănătoare. Și de aici distracția. Ca să nu mai povestesc cum noi, ca două „zeițe“ autentice, ne-am chinuit cu multe ace de siguranță să ne prindem sari-urile și să ne dăm drept indience cînd am mers la Taj Mahal, după ce reușiserăm oarecum operațiunea cînd mergeam la o nuntă (http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/sari-ul-acele-siguranta-o-nunta-n-povesti-bollywood). Și tocmai cînd ni se părea că gata, le-am dat de cap buclucașelor bucăți de ‘jde metri de material, că le-am prins ca la cărțile sfinte și, cu fețele acoperite, n ar avea cineva cum să-și dea cumva seama, am fost ținta ironiilor tuturor celor pe lîngă care treceam. Deh, europence care o ard spiritual și se cred zeițe, nu eram nici primele, nici ultimele. Măcar avem poze în sari-uri la Taj.
Desirée a scos acum o carte, Spațiul dintre noi. Cu rucsacul prin India. E o mărturie sinceră și vie despre experiențele ei în India (unde a mers de mai multe ori, călătorind pe bucăți și singură, lucru nu tocmai sigur în India cea incredibilă), emoțională și emoționantă pe alocuri, cu umor și personalitate prin altele, dar mereu cu aceeași autenticitate care îl caracterizează pe omul Desirée. E un jurnal scris la cald, care vorbește, din perspectivă personală, despre provocările Indiei și ale călătoriilor în general, despre căutări și regăsiri în plan interior, despre relațiile cu ceilalți și despre cum te schimbi pe drum. Deși este vorba de alte călătorii decît cea în care ne-am întîlnit, mi-a amintit de momente, de personaje, de India aia pe care o iubești (mai mult Desirée) și o urăști (mai mult eu) în același timp. Și, dacă ar fi să mă întorc în India, cu care am o relație ambivalentă, aș face-o doar datorită entuziasmului lui Desirée, care o trăiește bucată cu bucată, o acceptă fără a o idealiza fals și o înțelege dincolo de aparențele ba prea spiritualo-romanțioase, ba prea negativiste (mizerie, lipsă de încredere în oameni și altele). O ia și o iubește așa cum e, e sinceră, încearcă să o înțeleagă și, astfel, să se înțeleagă pe ea. Și cred că, dincolo de povestea exotică a Indiei, printre rînduri e mai interesantă povestea călătorului, o femeie dinamică, cu emoții puternice, cu personalitate, contradicții, nervi și ciudățenii, care încearcă să-și găsească un sens.
Foto: C. Foarfă
