Oraşul care nu doarme nici de alegeri
Mă plimb prin New York în ziua alegerilor. E soare și frumos și, cum nu am altceva mai bun de făcut, mă gîndesc să mă duc prin locurile unde mă aștept să găsesc susținători ai celor doi candidați. În drum spre Trump Tower, printre magazinele de pe Fifth, îmi dau seama că port o fustă scurtă și o bluză care-mi lasă o bucată de umăr descoperit. New York-ul e locul ăla unde mereu m-am simțit confortabil să mă îmbrac oricum, să ies să-mi iau cafea în pantalonii de pijama, să mă duc fără probleme la un party numit Bad Fashion îmbrăcată cum n-aș fi crezut că aș ieși vreodată pe stradă sau să port o fustă scurtă fără să-mi fac griji că s-ar uita cineva dubios la mine. E sentimentul de confort pe care ți-l dă diversitatea, acceptarea, libertatea și mentalitatea deschisă pe care le simți peste tot. În ziua alegerilor, mă gîndeam că într-o
(im)posibilă Americă a lui Trump, femeile nu se vor mai simți în siguranță să se îmbrace cum le trece prin cap, că grab her by the pussy ar putea deveni ceva acceptabil și că obiectificarea ar atinge cote maxime, la pachet cu cele minime privind anumite drepturi, cum ar fi avortul. E ziua alegerilor, pe la prînz, și eu mă bucur că, conform tuturor sondajelor, America va avea prima femeie președinte, că misoginismul cumplit al lui Trump (printre un milion de alte dude de candidat, acum președinte) va fi îngropat de o atmosferă liberală, progresistă, unde te simți în siguranță indiferent cît de scurtă e fusta, care e orientarea ta sexuală, care e culoarea pielii sau țara de unde vii sau în ce zeu, Dumnezeu sau animal mitic crezi. Și mi se pare amuzant că mă duc printre suporterii lui Trump, care erau, de fapt, foarte-foarte puțini, îmbrăcată așa.
Seara, mă întîlnesc cu cîțiva prieteni români să vedem rezultatul alegerilor într-un bar. Rîsetele și glumele s-au transformat în anxietate, frică și șoc. Nu se poate, nu pot să cred! O fată de la masa vecină face atac de panică. Alții plîng sau țipă. Mergem pe stradă, în East Village. Pe fețele oamenilor se citesc șocul, frica și consternarea. A doua zi dimineață, în metrou, oameni cu fețe plouate, cearcăne adînci și un soi de tăcere deloc specifică New York-ului. Plouă mărunt. Nu prea ai ce să zici. Fata din locul de unde mi iau de obicei cafea îmi încurcă comanda de trei ori. Îi tremură mîinile și mi se pare de înțeles că se gîndește la orice altceva decît la macchiatto-ul meu. Aproape toate conversațiile pe care le aud în zilele post-alegeri sînt despre Trump. Doamna foarte simpatică, de altfel, care-mi face curat în cameră e din Republica Dominicană și, după ce vorbim un pic de Junot Diaz, îmi spune cît de revoltată e că Trump a fost votat și, mai ales, că au fost multe femei care l-au ales. Cum se poate? Habar nu am, dar cred că răspunsul e unul mai nuanțat decît tendința de a-i băga pe toți în aceeași oală și de a-i acuza.
Încep protestele. Străzile și așa agitate ale New York-ului sînt inundate de oameni mulți, revoltați, dar pașnici, care protestează nu împotriva unui președinte ales democratic, ci împotriva ideilor pe care acesta le promovează, idei care duc la discriminare, care propagă ura, violența și un tradiționalism agresiv care nici măcar tradiționalism nu e. În zonele sensibile (Trump Tower, Trump Hotel), traficul e mai mereu deviat și sînt armate de polițiști care să asigure ordinea. La metrou, în unele stații, e plin de sticky notes colorate unde fiecare scrie ce și-ar dori de la președinte sau, mai precis, de ce nu și l-ar dori pe Trump președinte. New York-ul fierbe civilizat și cu umor, ca de obicei, și e o vibrație în aer pe care o prinzi bine și dacă nu ești american și n-ai votat cu Hillary (nici ea candidatul ideal, recunosc democrații, dar imposibil de comparat cu dezastrul numit Trump). Vorbesc cu oameni implicați în campanie, prieteni din Washington implicați direct sau din New York care și-au luat liber pentru a face voluntariat – nici din interior, victoria lui Trump nu părea posibilă.
Într-un bar, ni se spune că nu putem intra la un comedy show dacă am votat cu Trump. Discriminare, zice un prieten, care, și el, ca și noi, nu votează. New York-ul e destul de compact, Trump are sub 20% la voturi în oraș și sub 10% în zonele centrale, deci nu prea poți să-ți faci idee, ca turist sau ca localnic, cum e „în bula cealaltă“. Dar viața merge înainte. Dacă în primele zile de după alegeri, atmosfera în New York era una de înmormînare, încet încet a reînceput agitația. La o petrecere cu tineri în costume ciudate, cu o atmosferă de pe altă planetă și decorațiuni venite parcă din mintea unui extraterestru angajat să sape prin inconștientul uman, mă întrebam cum va fi peste cîteva luni aici, dacă oamenii ăștia se vor simți la fel de liberi și de binedispuși să se distreze cum le trece prin cap și dacă spiritul care face New York-ul mișto va rămîne la fel. De fapt, dacă se va sparge bula. Probabil că nu, iar în bula asta oamenii se mobilizează să doneze pentru ONG-urile care apără drepturile unora sau altora sau care militează pentru lucrurile în care nu crede Trump, se strîng împreună să vadă ce e de făcut sau pur și simplu se îmbracă în pisici intergalactice și se pictează pe față, dansînd pînă la șase dimineața.
Foto: C. Foarfă