Pe malurile Bosforului

Să păşeşti, la propriu, în lumea unei cărţi e o experienţă pe care cititorul pasionat şi-o doreşte de pe vremea cînd citea poveşti cu zmei şi prinţese. Să fii acolo, în ea, să capete concreteţe, să îţi completezi imaginaţia cu obiecte adevărate, ca într-un puzzle pe linia fină dintre ficţional şi real, să ştii că eşti într-o convenţie, dar nu cea obişnuită a literaturii, e un sentiment care-ţi aduce literatura în viaţă şi invers. Exact asta a făcut Orhan Pamuk cînd a creat Muzeul Inocenţei, unic în felul său, care adună obiectele care apar în carte, mutînd spaţiul din ficţiune în realitate, de fapt construindu-le pe ambele în acelaşi timp. Strîngerea obiectelor s-a făcut în paralel cu scrisul. Ani de zile, Pamuk colinda anticariatele, găsea obiecte, le punea în carte şi în colecţia ce avea să devină muzeu. Pornind de la un obiect găsit la un anticar, dezvolta o altă scenă şi-şi făcea personajul principal, pe Kemal, să-l păstreze. Îi dădea un sens. Fiecare dintre obiectele de aici este legat de o stare, de un moment al cărţii, de o emoţie a lui Kemal, sînt „obiectele reale ale unei ficţiuni“, cum le spune chiar Pamuk. Iar Muzeul Inocenţei este o poveste de dragoste tradusă prin obsesia pentru obiectele persoanei iubite, fiecare dintre ele cu o încărcătură simbolică specială. E un muzeu al unei iubiri obsesive, inocente în puritatea ei, iubirea aceea abstractă aproape, făcută din mici bucăţi de realitate.

Kemal, un tînăr bogat, dintr-o familie de afacerişti din Istanbul, modern, şcolit afară, logodit cu Sibel, o fată frumoasă, inteligentă, bună la suflet, şi ea din înalta societate, se îndrăgosteşte de Fusun, o mai tînără rudă îndepărtată, cu care îşi trăieşte intens iubirea. 

După logodna lui fastuoasă cu Sibel, Fusun dispare. Kemal este înnebunit de durere, o caută peste tot, i se pare c-o vede pe străzile din Istanbul şi îşi petrece timp în blocul Compasiunea, cu obiectele pe care ea le-a atins acolo şi pe care el le păstra cu sfinţenie. O găseşte, dar relaţia lor este imposibilă. Cea mai mare fericire e să fii în prezenţa persoanei iubite – spune Kemal, aşa că ajunge să-şi petreacă serile cu ea şi familia ei timp de opt ani, renunţînd la cercul de prieteni şi la viaţa lui mondenă. 

Obsesia lui pentru obiecte continuă. Kemal trăieşte din întîlnirile cu Fusun şi din lucrurile pe care le fură, într-un joc asumat de toată lumea, din casa ei. Kemal îşi descrie în detaliu senzaţiile, teoretizează uneori, notează maniacal senzaţii, emoţii şi detalii, şi tu, ca cititor, trăieşti acolo, în sufletul lui, vezi cu ochii lui totul şi atingi obiectele pe care el le ia. 

În carte, Kemal se hotărăşte să facă un muzeu al dragostei lui pentru Fusun, chiar în casa în care ea a locuit şi unde el îşi petrecea serile cu familia ei. Se întîlneşte cu scriitorul Orhan Pamuk, şi el dintr-o familie înstărită şi frecventînd aceleaşi medii, şi-l roagă să-i scrie povestea. Finalul cărţii este un joc narativ postmodern, în care Kemal vorbeşte cu Pamuk despre cum se construieşte povestea pe care tocmai am citit-o şi cum va fi organizat, concret, Muzeul Inocenţei pe care tocmai l-am vizitat. 

Cele 4213 mucuri de ţigară fumate de Fusun sînt aici. La fel şi toate obiectele furate de Kemal din casa ei şi duse în apartamentul din blocul Compasiunea, de la solniţe sau chei, la răzătoarea de gutui sau la cîinii de porţelan de pe televizor, aici e rochia lui Fusun de cînd învăţa să conducă automobilul, hărţile imaginare ale lui Kemal, medicamentele tatălui lui, auzi zgomotul valurilor în care înotau împreună, muzica de atunci, te uiţi la ce mînca acasă la tanti Nesibe şi vezi ce privea atunci cînd era în pragul disperării, înnebunit de dorul pentru iubita lui. Aici sînt micile bijuterii pe care Fusun le primea de la Kemal, televizorul familiei, la care se uitau împreună seară de seară, chiar şi obiectele de la tombola de Anul Nou, radioul, cornetele de îngheţată din care iubita lui muşca şi, de fapt, toată dragostea lui. 

Pe lîngă povestea dragostei lui Kemal pentru Fusun, avem aici un muzeu al Istanbului acelor ani – ’70-’80, un Istanbul ce trecea prin schimbări profunde, cu o societate complexă, un oraş în mişcare, fantastic de vibrant, unde tradiţia se împletea, uneori contradictoriu, cu modernitatea. Obiectele, fotografiile au naraţiunea lor, ce vorbeşte despre viaţa de zi cu zi a istanbulezilor, despre casele, problemele şi istoria lor. 

Muzeul Inocenţei respectă cronologia din carte, te plimbi prin el de la un etaj la altul retrăindu-i povestea şi, în final, ajungi să vezi camera lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viaţa. Vezi şi manuscrisele lui Pamuk, desenele lui, observaţiile, schiţele, îţi dai seama cît de vizual şi-a construit cartea şi ce atenţie a dat celor mai mici detalii. 

Am fost la Muzeul Inocenţei imediat după ce am terminat cartea, citită tot la Istanbul, cu detaliile foarte vii în memorie. Practic, am văzut Istanbulul cu Pamuk în geantă şi în minte, uitîndu-mă peste locurile din carte, trăind atmosfera, aşteptîndu-mă s-o văd pe Fusun pe malurile Bosforului şi imaginîndu-mi cum Kemal se plimba pe străzi, căutînd-o.  

Foto: C. Foarfă