Pascaliene
Primul Paște foarte departe de casă a fost în aprilie 2006 și a fost grecesc. A fost atît de frumos, că și acum, cînd aud grecește pe stradă, tresar la amintirea acelor zile. Eram de nici o lună la Seul, în plin frig ascuțit. Eram cu colegul meu grec, Petros Tsiotsios, un om foarte elegant și solar ca un semizeu. Noroc cu el. Îl vizitau soția lui și-o nepoată în minivacanța lor pascală. Sophia e, ca și Petros, profesoară de arheologie și limbi clasice. Sînt din generația tinerilor anilor ’80, cei care au prins deschiderea Greciei, Melina și cîntecele de reînnoire ale unei țări traumatizate. Fac parte din generația celor care s-au născut cu solarul în plete și l-au păstrat și atunci cînd acestea au devenit un pic mai obosite sau cînd corpurile lor duceau cu ele vag amintirea urmelor helancelor cu guler-țestoasă și ale blugilor evazați. Din prima generație postcamp, cu melancolia ei indescriptibilă.
Am mers mai întîi la biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Seul. E undeva pe o colină a orașului, ascunsă de străduțe întortocheate și alunecoase. E o biserică tipic grecească, doar că în exterior păstrează forma unui cofraj de ciment cam nenatural, cam brut, iar în interior, vagi semne de adaptare și deschidere față de formele neo-creștine coreene. E înconjurată de o curte interioară destul de generoasă, dată fiind înghesuiala urbană seuleză. Două corpuri de clădire destul de mari, funcționale, una adăpostindu-l, atunci, pe bătrînul mitropolit Sotirios, fondatorul bisericii ortodoxe a patriarhiei Constantinopolului, și pe mai noul mitropolit, arhiepiscopul Seulului și al Japoniei, Ambrosius. Ambrosius ne era coleg la facultate, unde semna cu numele de mirean, Aristotelis Zographos.
Aristotelis e una dintre cele mai interesante personalități întîlnite în Coreea. E încă tînăr, cu studii la Princeton, născut într-una dintre puținele insule grecești care pot da un ierarh eclezial patriarhiei ecumenice a Constantinopolului. La universitate umbla într-o rasă monahală foarte simplă, fără falduri și mîneci împurpurate, neagră, strînsă pe talia filiformă, cu capul mereu descoperit. Singurul obiect mirean, cochet, erau niște ochelari de soare John Lennon, care, la barba lui isihastă, îi aduseseră porecla hîtră, spusă cu jumătate de gură în rîndul studenților, de „Bin Laden“. În biroul său înghesuit, de la ultimul etaj al clădirii de Limbi Străine, unde mai erau repartizați și ceilalți doi profesori de bulgară, profesorul guvernului elen și cîte un part-time, îți mai puteai da seama ce funcție are dacă zăreai pe birou fotografia din Biroul Oval, cu ocazia unei vizite cu patriarhul Bartolomeu – care-l ține la mare cinste pe acest harnic ierarh estic – la președintele Obama. Aristotelis e spirt. Mereu pe fugă, în mașinuța lui veche, second-hand, mergînd de la cursuri repede la Seul, la vreuna dintre cele cîteva parohii locale, pregătind vreo vizită, vreo conferință, vreo excursie cu studenții și profesorii coreeni, vreo discuție cu enigmatica Argyro, cea care a văzut războiul civil din Etiopia și care a ales Coreea pentru Zen-ul ei. Are mereu o ironie tandră în colțul gurii, un zîmbet generos, e un bărbat care intrigă. Dacă te vede la slujbă, spune cîteva cuvinte și în limba ta. M-a oprit odată pe hol, de primul Paște, să mă-ntrebe cum se cîntă „Hristos a înviat“ în română. Am bălmăjit ceva – deși știu linia melodică, atunci îmi stătuse cu totul memoria. Tot a înțeles oarecum. O singură dată l-am văzut nervos, din motive „parohiale“. Un fost ambasador român îmi scrisese, prin atașatul cultural, să iau legătura cu el și să-i propun ca un preot român să vină un an, la schimb. A luat foc: că doar patriarhia ecumenică poate, că el e mitropolitul etc. În rest, un om foarte interesant, regret și acum că nu am vorbit mai mult cu el. Odată, cînd încercam prima oară să mă las de țigări și fumam doar în afara rezidenței universitare, l‑am întîlnit ieșind grăbit din apartamentul său, zicîndu-mi „Coffee, coffee is life!“ Cum era un soare blînd de toamnă, i-am zis și eu: „Sun, sun is life!“ A rîs din toată inima și vrum! – pe accelerație. De aceea îmi plăcea de el. Știa să vorbească cu oamenii, cum zice bunica mea.
Paștele meu în Coreea a fost mereu greco-balcanic. Cîte o vizită la reședința ambasadorului (țin minte și acum telemeaua sărată ocnă și tare cremene, adusă cu „valiza diplomatică“), coșurile cu ouă roșii de la restaurantul bătrînului matelot grec din Itaewon sau farfuriile cu miel de la restaurantul bulgăresc, conversațiile vesele și ininteligibile în greacă și bulgară, cîte ceva în engleză, dansurile în jurul meselor cu colegii balcano-mediteraneeni, „cuzunak“-ul bulgăresc, mai puțin dulce și mai necacaoit decît al mamei, dar bun substitut de acasă. Țin minte diminețile de după, mai mereu însorite, mereu nostalgice după căldura statului împreună cu ai tăi. Sărbătorile acestea au ceva departe-aproape cu ele, fie că ești la mii de kilometri de casă, fie că ești la o masă cu familia. Dar treceau toate cînd o vedeai pe sobra Liudmila dansînd batista sau pe rusoaica Olga dansînd larg cu cîte vreun coleg coreean, venit vesel și țopăitor să vadă „tradiția“, sub cireșii înfloriți. Cam așa era.
