Inima din inima veche

Din strada principală a Itaewon-ului, aproape de hotelul Hamilton, bornă esențială a întîlnirilor „în oraș“, urcă una din străduțele tipice ale Seulului montaniard: îngustă, ondulată și destul de abruptă. E, tipic, patinantă iarna și alunecoasă vara – urmele petrecerilor duduitoare din orașul care nu doarme niciodată lasă, week-end de week-end, amprente cu multă personalitate. Acolo, la prima mică intersecție, de-o parte și de alta a celor două timid conturate străduțe care o formează, se află locuri de socializare gay friendly sau transgender friendly, cum li se spune în limbaj internațional, din Seul.

Ca mai toate locurile de acest fel din lume, răspîndite ca mici puncte colorate ale diversității, și aceste baruri sau cafenele sau cluburi de noapte au cam aceleași nume: Soho, Queens (sau, tot în Itaewon, dar puțin mai departe de aceste străduțe, Berlin). Micul district Castro local. Nu am văzut niciodată în aceasta o lipsă de creativitate, ci o formă rară de imitație bună. Ca niște mici semnale luminoase care-și comunică, în oglindă colorată, de‑a lungul și de-a latul acestei lumi uneori atît de (la limita slabă) neatentă și (la limita tare) agresivă, diversitatea și solidaritatea de catifea.

Sînt locuri mici, înguste – chiriile în Seul, ca în orice metropolă megafunk, sînt enorme. Aglomerate pînă la limita de rupere a respirabilului vinerea și sîmbăta seara, cu ușile larg deschise din care se aude muzică de obicei foarte bună, nu sînt frecventate doar de expați, nici doar de comunitatea LGBT. E locul sud-coreenilor, în primul rînd.

Barurile sînt așezate pe aceeași stradă cu mici restaurante coreene, lîngă tarabele ambulante cu mîncare after-party ale unor ajuma calme, lîngă restaurante și magazine arăbești și turcești. Deși Itaewon-ul este locul foarte multor restaurante internaționale, pe străzile cu barurile gay sînt mai ales mici restaurante arăbești, cu mîncarea lor fabuloasă. În fiecare seară și dimineața devreme, fete și băieți în drag, transgender, unii de o frumusețe totală, trec voioși ca orice alt banal petrecăreț printre/prin fața lor. În fiecare seară de week-end, pe aceleași străzi, duduie veselia băieților ieșiți din Soho sau din Queens să se răcorească, să danseze pe stradă, să vorbească mai în liniște. Unii cumpără de la bătrînele doamne o supă sau un hamburger coreean dulce cu ou-ochi, absolut delicios, un kebab de la restaurantul sirian sau un sandviș de la taraba unor frați egipteni emigrați cu tot cu familii. Nimănui nu‑i pasă că unii se ceartă din bruște motive amoroase, că unii se sărută bucuroși și foarte îndrăgostiți, că unele fete au tocuri stiletto și rochie vaporoasă ultraroz.

Doamnelor și domnilor, nu vorbesc de San Francisco sau Londra, Barcelona sau Berlin, nici de Amsterdam sau New York. Vorbesc de Seul, Republica Coreea. Locul din centrul Seulului, micul cartier din jurul bazei militare americane din oraș, la – literalmente – o azvîrlitură de băț de Memorialul Războiului Coreean, de muzeul de artă Samsung, de sediul multor ambasade, umăr la umăr cu Gwanghwamun și Jongno, centrul istoric al Seulului. Vorbesc de locul despre care mulți coreeni îmi ziceau în primii mei ani acolo, textual, în engleză sau în română, „că nu e Coreea“. Vorbesc de un mic loc într-o țară unde valorile conservatoare sînt foarte prezente. Cînd am ajuns acolo prima oară, mi-a atras atenția sectorialitatea sa, marginalitatea sa centrală: straduțele cu restaurante internaționale, strada cu prostituate, strada cu baruri gay, strada cu și cu. Dar și, mai ales, faptul că, deși e în inima veche a orașului, pentru cei mai mulți coreeni era destul de puțin vizibil. Acolo merg expații, ziceau, fetele care caută să se mărite nelocal – o categorie mult timp văzută ca cea mai de jos posibilitate maritală, rezervată divorțatelor, orfanelor ori „femeilor ușoare“.

Miraculosul asiatic, creșterea lor, vizibilitatea lor globală de azi are legătură, am mai zis-o și o repet, cu credința de nezdruncinat în educație, în atenția la celălalt, cu nerușinea de a învăța tot timpul, cu încrederea în valori. În ultimii mei ani acolo, Itaewon-ul, cu tot ce înseamnă, a revenit în inima veche. A fost renovat de primărie, nu mai are deloc aerul sordid și părăsit din anul 2006, cînd l-am văzut prima oară. Foarte mulți coreeni merg acolo, la restaurantele din toată lumea, manageriate de emigranți. Pub-urile duduie de voie bună, comerțul înflorește, toleranța e cuvîntul de ordine. Cu lumea gay, ca și cu machismul local și efectele sale adeseori misogine, lucrurile s-au schimbat și cu niște telenovele (dar despre aceasta, cu altă ocazie). Pentru că, indiferent care le-ar fi opțiunile religioase, coreenii așază mai presus de orice respectul pentru țara lor. Și, în această ecuație, niște locuri colorate, voioase și șarmante, unde oamenii rîd cu toată inima, ca în orice pojangmacha locală, nu e deloc, dar deloc ceva rău.

Dacă veți ajunge vreodată acolo, vă rog să nu uitați să priviți caldarîmul trotuarelor străzii centrale. Veți vedea niște false capace de canalizare pe care sînt scrise numele unor țări și saluturi în limbile respective. Pentru România – le-am numărat de multe ori în nenumărate plimbări – erau trei. 

Foto: B. Tănase