Într-un eseu din minunata ei carte Despre fotografie, Susan Sontag scrie la un moment dat despre efectul liniștitor pe care fotografiile de călătorie îl au asupra anxietăților, de­zo­rientărilor turiștilor moderni extrași dintr un mediu dominat de „etica foarte rigidă a muncii“. Ce faci cu mîinile, acest rezistent simbol al muncii, atunci cînd te extragi din rutina zilnică și te ­arunci în timpul suspendat al călătoriei, al vacanțelor? Faci poze, spune tandru-ironic Sontag, ca „un surogat prietenos de muncă“.

Dacă la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, atunci cînd scria această carte, Sontag se gîndea mai ales la turistul occidental, marcat de experiența traumatizantă a trecutului recent, „iluzia participării“, a acțiunii, pe care fotografia de vacanță și, în general, fotografia fără pretenții artistice o perpetuează, în opinia teoreticienei americane, a ajuns astăzi să fie globală. Fotografiatul de vacanță, în epoca social media, este adeseori mai apropiat de „imaginea-trofeu“, cu care turistul recent se poate lăuda, decît de orice altceva. Fotografiile par să nu mai spună o poveste, să nu mai fie, cum spune Sontag, un ritual social (care sedimentează relații, mai ales intime, de familie), nici să mai reprezinte un aliat, fie acela și efemer, în „apărarea împotriva tristeții“, ci mai ales „un instrument al puterii“ (personale, instituționale, economice, politice). E bine, e rău?

În micile vacanțe pe care le-am petrecut cu familia în copilărie și adolescență, fotografia de vacanță era încă un eveniment dotat cu decor. Chiar dacă prin aceasta se înțelegea un fotograf care căra în spate un mic arsenal de steroizi vacanțieri, obiecte cel mai adesea ­kitsch prin care se trucau, prin îngroșarea cadrului natural, spontanul și bucuria momentului. Ca un soi de arlechin al improvizațiilor bine controlate, însoțit uneori de biete animăluțe mai mult sau mai puțin exotice, tîrît prin vipia unei plaje sau aflat într-un colț rustic de stradă de munte, fotograful acelor vremuri avea, totuși, un rol sanitar. Îl scotea pe turistul modern din micile chingi ale responsabilității. Îl făcea să se relaxeze, poate mai mult și, oricum, să privească cu mai multă indulgență și nostalgie la momentul fericit al ieșirii din rutină. Te așeza în poză, te făcea să te uiți într un fel anume la aparat, îți inducea o anumită stare pe care, dacă mai erai dotat și cu un minim simț al (auto-)ridicolului, nu aveai cum să nu o privești cu o anumită stînjeneală. Atunci, în acele vremuri mai simple, fotograful-arlechin se pierdea cu totul în peisajul instrumentelor de vacanță obligatorii. Nu îl distingeai, pe o plajă la Mamaia, dintre vînzătorii de semințe sau fructe, printre vălătucii de nisip de pe lîngă tarabele rudimentare ale acelor vremuri. Și totuși, multe dintre acele fotografii sînt păstrate astăzi în albume, nu dispar în cine știe ce hău al Internetului, nu ajung în fața unor ochi țintuiți în fața ecranelor cu arsenalul de suspiciune și voyeurism la purtător.

Cu tot trucajul autenticității pe care îl punea în practică, fotograful-arlechin știa bine un lucru. Să te așeze într-o poveste. Fie aceea și de consum, kitsch, rețetară, aceeași cam în toate colțurile lumii. Aceleași decoruri, cu aceeași poveste a fericirii cu rețetă, le-am văzut și într-o vitrină a lui Zubcu din micul meu oraș bărăgănean de provincie, și în vitrinele mai fățoase din Seulul primei decade douămiiste. Dintre toate funcțiile pe care artisticul de consum le-ar avea și în orice formă ar veni acesta, apărarea împotriva tristeții de care vorbea Sontag este cea mai la îndemînă și cea mai atrăgătoare dintre toate. Pentru că e calea cea mai simplă, emoțională, de a te simți integrat. Oferă, cîteodată, o pauză bună mîinilor, angoaselor inutile.

Foto: B. Tănase