Bora
Bora. Nu Bora-Bora (deși…). Ci cartierul de peste cele două poduri medii deasupra rîului Ialomița. Am văzut ceva ape curgătoare în viața mea. Rîul Ialomița, așa cum arată el în dreptul orașului Slobozia, de cînd îl știu, e mocirlos, urîcios, cu vîrtejuri de nămol greoi și cu mici liziere plantate destul de recent, cu maluri argiloase și cu un dig, făcut după marile inundații de la începutul anilor ’70. Apa cea cristalină, vorba humuleșteanului, e oprită, parcă, în lacul de acumulare de la Dridu, o localitate mai în amonte.
Pe acest dig mergeam, pentru a scurta drumul prin oboseala de vară a orașului, cu mamaia la cimitirul de peste apă, din sus-numitul cartier. Nu am verificat cînd anume s-a întîmplat, dar Bora cred că fusese inițial un sat afiliat vechii comune Slobozia, și nu un cartier al orașului. O luam întotdeauna pe podul pietonal din fier vechi, cel din dreapta. Podul nou, pentru mașini, nu e cu mult mai înalt și nici cu mult mai larg; e cel care face legătura astfel cu orașul, cu șoseaua lui de centură la care poți ajunge și la Mănăstirea „Sfinții Voievozi“ și, mai recent, cu autostrada Soarelui, A2, prin localitatea nod de cale ferată Dragalina/gara Ciulnița. Drumul nou spre Capitală și spre mare al orașului din inima albastră-verde a Bărăganului.
După ce traversam podul – care seamănă cu unul de cale ferată, din construcție –, la care urcam pe o scară mică, tot de fier, încins vara, ajungeam la primele case din cartier, apoi traversam șoseaua pentru a intra, prin poarta veche, cea dinspre cartier, în cimitirul din mijlocul lui. Cimitirul Slobozia, „la Bora pe deal“, cum tot auzeam în momentele de supărare ale familiei, e, în raport cu geografia orașului, văzută și nevăzută, un loc aparte. Cum spuneam, în primul rînd e pe un deal, de fapt, pe o jumătate de deal, restul prelungindu-se înalt înspre Combinatul Chimic construit în vremea comunismului, și mai apoi spre Dragalina și întinderea unei cîmpii mai înalte. Din vara lui 1989, așa cum scriam data trecută, după 1 iulie, data la care a murit soțul ei și bunicul meu din partea tatălui, mamaia mă aducea la acest cimitir săptămînal, uneori, mai pe la începutul doliului, mai des. Nu mi-era deloc frică, am mai spus de ce. Mergeam deschis, cu inima de copil, înțelegătoare, cu pasul voios și cu mînuța în palma ei întristată, spre dealul Bora. Pe vremea aceea, la intrarea dinspre Bora nu erau morminte, ca acum, cînd cimitirul s-a întins, firesc și statistic, dublu față de acele vremuri, pînă în poarta de fier. Și acum îi aud scîrțîitul în liniștea de curte din spatele casei, vara. Urcam delușorul destul de abrupt, pe aleea pavată cu piatră cubică, străjuită de tufe de măceși și arbuști, pînă ajungeam în răcoarea aleii principale, cu copaci mari. Acolo aveam două opțiuni: fie o luam, mai ondulat, pe niște scări și mai apoi printre morminte spre panta unde era mormîntul, fie mergeam drept, ne opream la cișmeaua cimitirului pentru apa de flori. Lîngă cișmea, separată de o altă alee mică, e mormîntul familiei părintelui Marin Alexandrescu, despre care, iar, am mai scris. Dacă o luam pe acolo, mamaia avea întotdeauna obiceiul de a aprinde o lumînare la crucea veche, boierească, a familiei destoinicului preot. Atunci erau încă în viață și el, și soția, probabil acolo erau înmormîntați părinții unuia sau celuilalt, nu mai țin minte exact. Întotdeauna aprindea mai întîi acolo o lumînare, ne închinam și sărutam crucea, la plecare.
Apoi o luam pe drumușorul pentru mașini, nepietruit, de glod cu iarbă, spre panta mormîntului bunicului meu. Mamaia merge și acum, la optzeci și șase de ani, apăsat, înclinată spre înainte, vioi. Atunci, și mai și. Grăbea mereu pasul, în ritmul durerii mute care o încerca pe femeia încă tînără care era. Ajungeam la mormînt, scotea din punguța de plastic tămîia, lumînările, punguțele de un leu cu ce avea de împărțit. Le așeza repede, dar foarte meticulos pe mormînt, punea florile în sticlă, lîngă cruce, aprindea lumînările în candelabru (atunci cînd era gata, la an, parcă, atunci cînd se face și crucea de piatră), le tămîia și atunci începea să plîngă, cu glasul ei de povestașă: „Stere, Stere, soțioara mea bună…“ Ei, aici mi se rupea inima. Nu știam cum să o ajut, ce să îi zic. Nu plîngeam și eu, neapărat. Îi ziceam cu toată sinceritatea, cum zice un copil de 11-12 ani, cîți aveam: „Lasă, mamaie, nu mai plînge. Tataie e mai bine.“ Așa auzisem și eu la slujbe, asta credeam, asta ziceam. Tămîiam și eu mormîntul, apoi crucea și pe urmă mergeam la mormîntul fratelui mai mare al lui tataia, unchiul Mitică (Andrei Crăciun, din prima căsătorie a străbunicii, mort la cîteva luni după tataia). Făceam și acolo același ritual, apoi mergeam iar la cișmea, ne spălam pe mîini și plecam, mai ușori parcă, înapoi acasă. Mulțumitori, cum sînt și acum că m-a luat cu ea de atîtea ori.
Din panta unde este mormîntul se văd și acum, înspre inima Borei, nu spre oraș, se văd și acum, ca și atunci, casele romilor sărmani din cartier. Nu ale celor bogați. Îi vedeam mereu pe copiii lor cum veneau printre morminte, de îndată ce ajungeam, pentru a primi împărțania. Ori de cîte ori erau momente mai dureroase, mă uitam în acea vale liniștită, cu case din chirpici și căruțe, cu cai și găini, iar ochii mei se umpleau de o neînțeleasă liniște. Mult mai tîrziu, cînd am început să citesc cărți serioase, grave, mult mai tîrziu, cînd am ajuns în Coreea de Sud, am înțeles de ce e, poate, mai alinător să ai mormîntul într-o mică pantă. Despre aceasta, iarăși și iarăși, cu răbdarea dumneavoastră, data viitoare.
Foto: Slobozia interbelică, wikimedia commons
