Tapetul cu Martinica

În apartamentul unui vecin de bloc se afla, la sfîrșitul anilor ’80, un tapet care ni se părea, ori de cîte ori mergeam acolo să ne jucăm, de-a dreptul fantastic. Pe suprafața lucioasă se desfășura imaginea unei plaje paradiziace, cu palmieri și păsări colorate care mai de care mai sclipitoare. Nici prin cap nu ne trecea să vedem în acea imagine vreo decădere de la vreun standard de frumusețe. Ne uitam la ea fascinați ori de cîte ori colegii noștri de joacă care locuiau acolo ne povesteau isprăvi care mai de care mai pline de farmec și mister despre acel loc. Ei le știau de la verii lor din Franța, de la părinții cărora aveau tapetul și care îi vizitau anual, încărcați de asemenea povești.

Poveștile lor se asemănau cu cele pe care le citeam în literatura de aventuri a acelei vîrste. Ba mai abitir, căci imaginația copiilor descinde uneori, cum știm, în avioane de hîrtie ale imaginației mult mai neverosimile decît orice încercare julesverniană de a da un sens și o emoție aventurii. Imaginea aceea reprezenta pentru noi mai mult decît paginile atlaselor geografice sau ale naturii în care ne pierdeam uneori cu orele, comentînd plante preistorice sau munți amețitori. Călătoream în după-amiezele lungi de vară, în răcoarea sufrageriei de la etajul unu al scării noastre, în teritorii pe care nici jocurile noastre de a „corneții“, de-a cazemata, de-a zeitățile mitologice, de-a școala, „țările“ – le știți, cititori cu o copilărie mai recent încheiată, din literatura română contemporană – sau orice altceva care ne punea la încercare imaginația nu le suplineau. Asupra bietei plaje care reprezenta probabil Martinica, dacă țin bine minte, se abăteau toate posibilitățile imaginative ale unor copii care nu călătoreau aproape niciodată mai departe de „țara“ bunicilor ori de Buștenii sau Năvodarii unor tabere școlare.

Nici părinții noștri nu călătoreau prea des. În blocul de pe Aleea Rondă, ei nu se deosebeau deloc de majoritatea contemporanilor lor de la sfîrșitul comunismului. Concediile, cu tot farmecul lor de road trip și cu povești relaxante, erau rare. Și dacă se întîmplau, se întîmplau cam în aceleași locuri. Nu auzeam nume de localități mai ciudate, nu vedeam nu știu ce peisaj mai alambicat în pozele alb-negru developate în mînuțele colegilor noștri de joacă. Aceleași eterne nume de localități, același imaginar de cartolină alb-negru șaptezecistă.

Anii au trecut și mulți dintre copiii care ascultau și repovesteau cele spuse în fața tapetului cu Martinica au împînzit globul. Au mers în cele mai ciudate țări, au văzut acele plaje fantastice de aproape, le-au pipăit nisipul auriu, și-au întins picioarele în bărci peste fluvii cu nume livrești. S-au cățărat pe munții din atlase, au fotografiat plante rare. Au acumulat miles & more de la companii aviatice, fie lucrînd în țări peste care desenau atunci cu creioanele colorate, fie în vacanțele voioase ale unui prezent fără de trecut. Mulți dintre copiii acelor ultimi ani ai comunismului, crescuți doar cu hărțile imaginației la purtător, au ajuns să trăiască prezentul călătoriilor mai mult decît ar fi sperat părinții lor că o vor face. Nu i-a lovit nici o fandacsie, nici un bovarism. Au trăit clipa, așa cum au știut ei mai bine, cu același rezervor de imaginație pe care poveștile copilăriei îl pun la dispoziție oricui vrea să adauge povești noi la cele văzute prin lentila de atunci.

Cu părinții lor e însă altă poveste. Povestea aceasta o poți vedea pe bulevardul principal din Bușteni, pe aleea cu talcioc care duce către Peleș sau de-a lungul golfulețelor etern neîngrijite de la Olimp. Oameni care se reîntorc cu nostalgie la locuri pe care nu le-au văzut atît de des în tinerețea lor, dar la care au sperat să ajungă. O poți vedea în resemnarea, etern exploatată de economia de mucava locală, cu care acceptă că nu s-a schimbat mai nimic în acele locuri, că nu s-au renovat, că pot primi orice servicii atîta timp cît pot comenta în barbă. Doar în ochii lor strălucește, mai mult decît în orice altă poveste a copiilor lor, bucuria că au ajuns să trăiască acea clipă. Chiar dacă se repetă, chiar dacă înseamnă același șezlong prea scump pe o plajă neîngrijită ori o cameră de hotel suprataxată, cu gaură în mochetă și cu țevi înfundate în vreun hotel cu pretenții. Sînt unii care exploatează această bucurie pe care nu ai putea-o niciodată explica, oricît te-ai strădui, cuiva care nu a prins nici un moment ușa închisă a unei dictaturi. Ei sînt frumoșii, fragilii călători alb-negru care au tot sperat la lumea în culori.

Foto: B. Tănase