Golul ligheanelor de plastic

Coreea de Sud nu mai are sate. Cele cîteva case răzlețe, de obicei de-a lungul unor rîuri sau în insule, sînt extrem de paupere în comparație cu îndrăznelile arhitecturale ale aglomerațiilor urbane. Cei care au rămas să locuiască acolo sînt de obicei cîțiva care nu au beneficiat, din diverse motive, de boom-ul educațional din anii ’60-’80, care i-a luat pe foștii lor vecini și i-a dus la oraș, în căutarea unei școli pentru copiii lor. Ca peste tot în lumea postindustrială, satul sud-coreean a murit în competiția cu salariile mari ale orașului.

În ultimul meu an acolo, începusem să mă plimb cu bicicleta pe marginea unui rîu de țară. De obicei mergeam la Seul, la fluviul Han, la vreo 60 de kilometri de casă. Mersul cu bicicleta pe fluviul Han însemna viteză, viteză și iar viteză. Straturi înțepenite de stres cădeau fîșii-fîșii printre hălcile tăioase de vînt ale primăverii, prin umezeala densă de magiun stătut a musonului vara, prin intermitentul auriu de toamnă sau prin gheața cu lamele chirurgicale a iernii, pînă ajungeam epuizat la pîlcul de mesteceni de la Ttukseom. Acolo mîncam, din mijlocul unei fotografii cu poduri mari deasupra fluviului grav, o supă revigorantă extrem de iute, de tăieței, pe care o stingeam c-un suc de kiwi și căpșune. Rîul de țară, cu insulițele sale de stuf, cu coturi moi și căldură stătută în ierburi înalte, nu îndemna deloc la viteză. Nici cei care locuiau în cartierele aruncate între munți nu se omorau cu alergatul, ca la Seul. Grupuri de femei cu cozoroace mari și colorate de plastic mergeau agale de-a lungul pistei, vorbind încet. Treceam de obicei pe lîngă pîlcul de case al unui cătun, unde o ajuma foarte bătrînă plivea meticulos, stînd ciucită printre răsadurile acoperite cu prelate. O salutam, ca la țară în Bărăgan, și tot ca acolo îmi răspundea ca unuia de-ai locului, fără nici cea mai mică mirare că un oegughin, în șlapi și bermude, trecea prin fața gardului ei.

Colegii coreeni care vizitau România erau fascinați de zonele rurale ale Transilvaniei ori Bucovinei. Unul dintre ei a petrecut, cîțiva ani la rînd, săptămîni bune la cîte o familie din Apuseni, alături de cîțiva belgieni sau elvețieni tineri, la adunat de fîn, făcut căpițe ori scăldat în rîurile reci ale locului. Un amestec de Blaga cu Eliade, Brâncuși și reziduuri de amintiri Zen din propria copilărie îi atrăgea mai ales înspre aceste locuri. Nu am văzut niciodată la ei vreo fotografie, vreo comunicare la vreun colocviu de studii est-europene, vreo amintire povestită din satele din sudul Moldovei ori în cîmpia pîrjolită a Munteniei. Sufletul tradițional al coreeanului nu are nici o apetență pentru orizontul plat, are nevoie de văluritul întins al munților, de succesiunea de încercări și obstacole pentru a se simți, în sfîrșit, într-un fel, liber. O astfel de rezistență vezi și în ultimele rămășițe de sat. Cele cîteva case, mici cătune răzlețe, sînt în afara drumului principal al locului. Sînt mici fermieri și pescari bătrîni, scufundătoare care au învățat meseria din mamă-n fiică și care mai adună încă alge și midii cu năvoade rupte. Cei care nu au plecat sînt voit-inadaptații, bătrî­nii, unii cu vîrste matusalemice, care-și fac încă un titlu de glorie personală din prepararea kimchi-ului în vase de lut îngropate în grădină, din amestecatul verzei cu melcișori în ligheane mari de plastic, pe o prispă cu reminiscențe șaizeciste, identică cu cea din Muzeul Artei Rurale din Seul: un radio vechi sau un magnetofon lîngă un dulap cu farfurii, un telefon cu receptor îngălbenit, un felinar, un televizor pe o măsuță cu milieu, ligheane mari, tot timpul mari, de plastic, o ladă de lemn cu mici încrustații, deasupra căreia zărești un tablou făcut în oraș, la fotograf. „Ce, era ca acum, cu o mie și una de poze?” – îmi zicea bunica mea în timp ce-i povesteam de pe-acolo. „Atunci te îmbrăcai frumos, te duceai cu nașii, după nuntă, în oraș, la fotograf, și-ți făceai o fotografie frumoasă de perete, și asta era. Nu ca acum, din toate părțile.” În Coreea de Sud găsești destule muzee ale satului în aer liber, bine conservate, unele chiar locuite. Sînt însă foarte puțini aceia care mai au o rădăcină rurală autentică sau o tresărire, alta decît una educată livresc sau legată de micile mitologii postbelice ale sacrificiului și muncii pentru bunăstarea copiilor, intens cultivate încă, deoarece belicosul Nord e foarte aproape. Din cînd în cînd, televiziunile locale fac cîte un reportaj de la prispa locului, de lîngă ligheanul băltind de sosuri roșii iuți și varză, în care o ajuma, cu picioarele încovoiate, amestecă compoziția pentru kimchi.

Nici chiar în rurala Cambodgie, cu lacustrele aruncate printre cocotieri și stuf înalt, nici în Laos, cu case fără garduri, separate de frînghii întinse de rufe, nici în Thailanda cea hiperturistică, drumurile principale nu mai duc la sate. Doar în imensa Chină, orașele-fantomă, mastodonți vizi, mai fac o concurență postin­dustrială migrației și golurilor rurale. Poate și de aceea golul, de nevoie globalizat, al ligheanului mare și încăpător, de plastic, în care bătrînele locului amestecă mîncarea, vînd produse în pungulițe colorate sau spală rufe, trebuie ținut, în bogata Coree de Sud sau în pauperul Laos, tot timpul plin.

Foto: B. Tănase