Micul balon alb al lui Magritte
Aseară, înainte să scriu acest text, m-am dus într-o mică plimbare prin centrul istoric al Bucureștiului. Am început de la Unirii, pe lîngă cartierul de lîngă dealul Mitropoliei, am traversat partea comunistă a pieței înspre cheiul Dîmboviței și de acolo, de la Națiunile Unite, fostă a Operetei, în sus, pe Calea Victoriei, pe lîngă Muzeul de Istorie, spre Cercul Militar și piața regală, de-a lungul foarte frumoșilor salcîmi japonezi.
La monumentul Maniu, m-am oprit să mă uit la o expoziție stradală prilejuită de centenarul Dada și să mă odihnesc pe o băncuță. Din toată expoziția, mi‑a atras atenția o mică instalație 3D, oameni grupați în mică cinetică urbană, într-un ritm banal, cotidian. Legătura între fotografii era făcută cu un furtun ca o (sau chiar) o branulă.
Am luat-o apoi încet la pas spre Universitate, pe lîngă clădirea Arhitecturii, luminată discret, lîngă același fel de salcîmi ca pe bulevard. Se făcuse deja foarte tîrziu, nici măcar nu era o zi din săptămînă în care de regulă sînt mai mulți oameni afară, dar străzile erau totuși pline de turiști, ca în orice capitală europeană cu suflu turistic viu. În fine, m-am oprit la una dintre terasele mele favorite, mi-am comandat un Aperol și m-am gîndit cum ar fi dacă aș fi un turist străin în București. Nu la ce aș vizita mai întîi – probabil aș bifa măcar cîteva din recomandările generice –, ci la ce aș fi reținut din toată excursia.
Nu sînt un călător profesionist, nu am deloc reflexele organizării minuțioase și mult timp mi-am făcut din asta un mic complex. Îi admir sincer, pînă la un punct, pe cei pentru care timpul unei călătorii nu se gonflează inutil, care știu ce fac și văd, care nu au regrete culturale și vacanțiere post-festum majore. Nu metronomii, nu cei care „mitraliază“ în blitz-uri ritmurile. Ci pe aceia care sînt conștienți de scurtimea timpului și se bucură de momente de dilatare, de „burțile“ moi și generoase, cel mai adesea inifintezimal de scurte. Așa, ca antrenații în timp turiști japonezi.
Rar am călătorit de plăcere pură, adeseori compensatoriu, dar asta nu m-a împiedicat să „citesc“ cu plăcere bucuriile locurilor vizitate. Nu‑mi iau notițe, din păcate, decît foarte rar. Am contat juvenil pe memorie și pe arhiva fotografică a telefonului meu. La masa de la Van Gogh, din Centrul Vechi, mi-am adus aminte de ce spunea Robert Kaplan la lansarea celei mai recente cărți traduse în română, de la Humanitas Cișmigiu, răspunzînd unei întrebări despre cum călătorește/scrie, cum de nu uită toate locurile și momentele cu adevărat importante ale unei călătorii. Acum, uitîndu-mă în urmă puțin, cred că are foarte mare dreptate. Trebuie să-ți notezi, nu pentru că ai uita locurile (pentru asta sînt fotografiile și eventuala memorie a sensibilității momentului), ci pentru că numai așa poți reveni, reciti experiența. Am, fără să fiu deloc un „shooter“ avid, cu mult peste zece mii de fotografii din locurile pe unde am fost în ultimii cinci ani. Mă uit cu infinită recunoștință la tandrețea lor, la esențialul lor ajutor în recitire. Nu aș putea vedea, nu pot să văd un muzeu cap-coadă, sînt genul care se duce să vadă un tablou, o colecție de autor. Pentru aceasta nu am nevoie de fotografii și nici neapărat de notițe. Nu simt apăsarea unei distanțe care ar blura momentul rememorării. Dar, dacă nu ar fi micile mele fotografii, aș uita poate mai ușor sau aș reveni în amintire mai greu la formele zeităților antropomorfe de la Angkor sau asupra arhitecturii pagodate din vechea capitală a Laosului în combinație cu viul realității locale.
Cu sau fără fotografii, nu am cum să uit însă niște momente care pentru mine anulează distanța față de irealitatea, timpul suspendat al oricărei excursii. Nu am cum s-o uit pe vînzătoarea cu cobilițe din Luang Prabang care mergea liniștită din ușă în ușă pe o căldură foarte mare, în mijlocul forfotei oranj a călugărilor budiști și a tineriilor turiști rave occidentali. Nici pe tinerii curatori de pe o stradă a artelor din Vancouver care trebăluiau încă de zor la deschiderea galeriei cînd am ajuns acolo, hoinărind fără direcție prin oraș, și care m-au lăsat fără ezitare să văd cîteva pînze de Leonard Cohen; sau pe vînzătoarea în vîrstă de la Starbucks-ul din colțul străzii Robson, care mă saluta în fiecare dimineață mai cald decît o cere obișnuita politețe și care, la sfîrșitul celor cîteva zile, m-a întrebat de unde sînt și mi-a zis și cîteva cuvinte foarte calde. Nici pe tînărul muncitor thailandez care ieșea, într-o magnifică dimineață calmă, dintr-un magazin pe o străduță lăturalnică; nici pe foarte bătrînii vecini din Daesong Apt, Coreea, cu care mi-am petrecut o după-amiază musonică, invitîndu-mă fără protocoale inutile să mănînc cu ei caracatiță uscată, înțelegîndu-ne din zîmbete.
Un fost profesor al meu scria recent, pornind de la Magritte, despre treptele depărtării de realitate ale picturii impresioniste, mai estompate, mai radicale în cazul expresionsimului, mai hard, mai „aberante“ în cazul suprarealismului dalinian. Momentele pentru care nu am neapărat nevoie de fotografii, momentele în genul celor amintite mai devreme, sînt pentru mine soft-ul fără de care nu aș călători, sugestia cea mai consistentă a realității vizitate.
Aseară, la plimbare, pe ușa Facultății de Matematică, un mic balon alb așezat de cine știe cine acolo mi-a reamintit de plăcerea de a vizita locurile pe care le vezi zilnic. I-am făcut o fotografie, am și scris despre asta, ca s-o țin mai bine conectată la branula cotidianului în care e sanitar, cred, să fii și turist din cînd în cînd.
Foto: A. Ivan
