Oraşele mici, ca un fuior
Mult timp nu am înțeles prea bine frumusețea orașelor mici, cele care nu sînt consacrate turistic. Nu prea îmi plăceau, chiar. Nu stațiunile cu statut de oraș, nu despre acestea vorbesc, ci despre orășelele care, aparent, nu prezintă nici un interes. Orășelele de tipul celor din care, poate, tocmai ai plecat în concediu. Ca, de exemplu, Cîmpulung-Muscel și Slobozia. În toate călătoriile mele de pînă acum, orașele mici au fost mai degrabă accidente pe lista de vizitat. Ne ducem, prin forța traseelor turistice și vacanțiere consacrate, mai ales în orașele mari. Orașele în care avem poate iluzia că sînt strînse, ca într-un ghem de lînă, cît mai multe posibilități de înțelegere și bucurie pe care o perioadă atît de scurtă precum vacanța le aduce după tăvălugul de peste an. Ai de toate acolo, ce rost are să mai vezi doar piața mică dintr-un orășel, ca mai apoi să te duci în următorul pentru nu mai știu ce altceva care îți face, firesc, plăcere? E normal. Las’ că poate fi chiar mai costisitor să vizitezi orașele mici, de acest gen (nu-s pe harta ofertelor turistice, și dacă te mai duci și cu propriul mijloc de transport, dacă vrei să vizitezi o întreagă regiune în care e și respectivul oraș etc.)
Cît am stat în Coreea de Sud, am locuit destul de puțin, raportat la întreaga perioadă, la Seul. În momentul în care universitatea la care lucram a decis ca profesorii străini de la departamentele de studii est-europene să fie mutați din rezidența seuleză mai aproape de celălalt campus, mult în afara orașului, am simțit că o să cadă cerul pe mine. Mai ales după ce am văzut locul unde trebuia să locuim. Eram acolo doar de vreo jumătate de an, Coreea mi se părea încă un labirint hieroglific. Locul era mult mai bine dotat calitativ, un apartament foarte mare, cu geamuri larg deschise spre munți, ca din picturile asiatice vechi. Nimic nu conta pentru tinerețea mea de atunci. Faptul că era situat într-un mic complex imobiliar în mijlocul a nimic, credeam, că gemea sămănătoristo-poporanist la vreo 60 de kilometri de orașul-ghem, de orașul-protector, de prietenii recenți, cu asupra de măsură generoși și ajutători, mi se părea un fiasco de proporții. Am fost ultimul care s-a mutat, după ce am cumpănit foarte serios dacă să mai rămîn sau să-mi dau demisia. Că am stat acolo, între munții Calului Alb și tufele de azalee, lîngă templele budiste ascunse în pădure și aproape de minunații mei studenți și de noii prieteni, că am ajuns să cunosc mai bine țara așa, că, în momentele de inadaptare cruntă, de dezădejde, de neînțelegere buimacă – căci da, ca peste tot în lume, și acolo se pot întîmpla lucruri rele –, mă bucuram să merg de-a lungul micului rîu de lîngă casă, cu stufăriș și lișițe, cu liniște și pajiști, cu case sărăcăcioase și cu oameni calzi, politicoși și veseli, și că mi-a plăcut cum nu prea se poate povesti, e cu totul altceva.
Am fost recent într-o mică vizită în orașul Cîmpulung-Muscel, vechea urbe domnească, locul în care regele Carol plănuia inițial să-și așeze Peleșul. Orașul din Titanic Vals de Tudor Mușatescu, cu firma de pălării „La Măgeanu“ încă la bulevard. Cu gara ca din Mihail Sebastian. Orașul în care aproape fiecare casă din centru poartă o plăcuță cu „monument istoric“, pe drept cuvînt. Sînt spectacular de rafinate arhitectural, unele mult mai frumoase prin discreție decît nouveau-riche-ismele din Sinaia epocii. Orașul transpiră imperceptibil – ca o doamnă impresionistă din tablourile lui Monet – cultură, vechime, eleganță, discreție, umor. Păi, cum să nu aibă umor dacă bulevardul principal este denumit, din notorietatea istorică locală, Pardon, iar grădina publică de alături, cu statuile scriitorilor și ale modernizatorilor, ale fondatorilor pașoptiști, se cheamă Merci? Cum să nu aibă cultură civică dacă impresionanta – arhitectural – clădire a Judecătoriei, realizată în stil neoclasic la începutul secolului al XX-lea după planurile arhitectului Gh. N. Maxențian, a fost așezată, strategic și delicat, fix în spatele impozantei Primării (iar în spatele Judecătoriei este noul sediu al Poliției, ca să vedeți și dumneavoastră mostră de umor just, recent)? Cum să nu admiri vechimea și eleganța mănăstirii Negru-Vodă, cu grădinile sale cu nuci seculari, cu arhitectura rară (și iconografie – acolo este o icoană a Maicii Domnului alăptînd, cu sînul ieșind simplu din mantia cerească, pictat grafic, la vedere), cum să nu admiri piațetele ca din orice sud european (lăsate nerenovate, marele păcat al edililor locali post-decembriști)? Sau suplețea și eleganța medievală a bisericii catolice, decorată maiestuos cu figura martirului, beatificatul monsenior Vladimir Ghika?
Am fost acolo cu o prietenă care copilărise în acest minunat oraș. Am fost un norocos, pentru în cîteva ceasuri am putut vedea astfel atîtea. Îi mulțumesc, cu toată bucuria, și aici. Căci nu e o bucurie mai mare, cred, decît să ai sentimentul, așa cum îl ai doar cu locurile natale, în locurile care au chipul părinților și al bunicilor, că vezi, că revii în aceste orășele. Așa cum firul se nvîrte pe fuior.
Foto: B. Tănase
