Corpul fotografic

Ne aflam, eu și doi colegi coreeni, la începutul acelei toamne, în holul mare, foarte înalt și mobilat cu destule panouri electronice cît să semene suficient de bine cu terminalul unui aeroport sau al unei gări mai mari. Unul dintre ei îmi face semn că trebuie să ne uităm la aceste tabele electronice pentru a vedea unde se află locul. Nu înțelegeam mai nimic, o serie de nume și numărul unei camere era afișate pe ecranele mari, așezate deasupra unor lifturi silențioase, prin ușile cărora intrau și ieșeau foarte mulți oameni cu coroanele tipice, foarte înalte. Le știam foarte bine, le vezi oriunde în Coreea de Sud, la inaugurarea unui restaurant nou, la o aniversare, la deschiderea unui simpozion, la nunți. Iată-le acum și la înmormîntări, cu aceleași culori, cu aceleași panglici de hîrtie înscrise cu caractere chinezești. Venisem la un priveghi.

Am luat liftul, după ce am identificat camera unde trebuie să mergem. Ușile liftului se închideau și se deschideau în tăcere și prin ele se perindau femei și bărbați în costume foarte oficiale. La etaj – iar un hol, labirintic, străjuit de-o parte și de alta a fiecărei uși de aceleași recognoscibile coroane. La intrare, aceeași măsuță mică de plastic, pe care o mai văzusem de fiecare dată la nunțile coreene, la care stau invariabil doi bărbați sobri, alternînd rolul de ciocli cu cel de vornici, însă de fiecare dată cu un registru în care cei care vin să-și prezinte felicitările sau, în acel caz, condoleanțele își trec numele. Nu înainte de a li se înmîna un plic alb în care aceștia pun atît cît cred de cuviință, o sumă de bani modică, dar de nuntă sau ajutor de înmormîntare. Obiceiul estic, atît de recognoscibil, abia mai recent controversat. Într-o societate atît de strict ierarhizată precum cea sud-coreeană, sumele necontrolate pot ușor trece drept forme de mituire.

Nu mai fusesem niciodată la un priveghi, nu mai asistasem niciodată pînă în acel moment la o înmormîntare. Nunților le pierdusem deja șirul. Aflasem din povestirile prietenilor locali că înmormîntările făcute după ceremonialul tradițional, de inspirație chineză, cu procesiune solemnă, cu flamuri, inscripții și daruri pentru trecerea lină în lumea de dincolo a celui purtat încet, într-un fel de lectică, spre mica poiană în pantă solitară și dezarborată a vreunui munte, unde familia își avea locul de veci, erau de mult date uitării. Cimitire „occidentale“, cu morminte așezate unul lîngă celălalt, terasate ca într-o fostă carieră de piatră, pot fi observate acum de a lungul autostrăzilor care duc la marile orașe. Flamurile albe de altădată, legănate cinematografic pe cărăruile de munte, sînt așezate acum sinecdotic sub forma unor cocarde la brațele celor din familia decedatului și ale paznicilor de la măsuța de plastic de la intrare. Locul pentru priveghiul de azi, ca acela în care mă aflam atunci, e un substitut de locuință în interiorul unei morgi. La fel ca într-o locuință coreeană, ne-am descălțat la intrare și am intrat într-un spațiu rezervat meselor. Mese unde se stătea pe jos, încărcate de mîncare și băutură, exact ca la o pomană din celălalt Est. Într-o cameră învecinată, lîngă intrare se afla o mică încăpere, foarte ceremonial decorată, cu flori și cu o fotografie-portret, oficială, tip buletin, a decedatului. Atît, o imensă fotografie pe un perete cu lambriuri și flori în fața căreia, pe un covor simplu, familia face plecăciuni ritualice, foarte asemănătoare mătăniilor, cu un număr fix și deloc neconsistent. Cei care nu sînt din familie pot face o singură plecăciune, pot depune o floare la micul altar din fața fotografiei, de obicei o crizantemă albă.

Obișnuit încă de foarte mic cu ceremonialul religios ortodox al înmormîntării, cu prezența, foarte expusă, a corpului decedatului, cu acel ceremonial denudat într-o durere foarte exhibată, absența coșciugului de la înmormîntarea coreeană mi s-a părut ușor blocantă. O fotografie aseptică, într-o morgă de spital amenajată ca o pseudo-locuință, e (vorba scriitoarei Simona Popescu) ultima exuvie, ultimul „corp lăsat în urmă“. Nu știu, nu am cum să știu dacă durerea trece mai repede așa, cu această formă a neutrului, a amînării și temporalizării durerii, a blurului acceptabil, roluri pe care pare că le joacă fotografia în acest ceremonial. Ca și la nunțile coreene, care nu durează niciodată mai mult de două ceasuri, cu tot cu ceremonialul religios, program artistic și masă, și în cazul înmormîntărilor emoțiile sînt cu totul absorbite de abreviere, de condensare. Asiști la ceremonie, de obicei desfășurată în același timp cu altele, la același etaj, în camere separate, în același substitut de locuință pe care și casele de căsătorii îl oferă. Asculți un cîntec de iubire interpretat live, te așezi la masă și, în funcție de bugetul nunții, ești servit sau împingi o tavă la un fel de bufet suedez, și gata, s-a terminat totul repede. Nu se dansează, nu se petrece pînă în zori. În schimb, mirii au parte de o spectaculoasă ședință foto, în cadre ale căror limite imaginative sînt gestionate ferm de fanteziile urbane post-Disney.

La înmormîntare, doar familia foarte apropiată intră în contact vizual cu coșciugul decedatului. Pentru toți ceilalți rămîne în urmă doar corpul fotografic și, eventual, o moviliță Zen integrată în peisajul montaniard.

Foto: B. Tănase