„Ca un munte înalt, ca un ocean adînc“
În timpul orelor sau la birou, mai întîi auzi o bătaie timidă la ușă, apoi intră studentul-asistent, foarte politicos și cu reverențe care te cam blochează, cerîndu-ți permisiunea să intre și restul. Intră apoi ceilalți studenți-asistenți (fiecare departament are un număr de cinci-șase angajați pe un semestru sau un an, cu scutire de taxă, pentru a lucra la diversele activități instituționale).
Uneori, vin studenții de la cîte un an întreg, de regulă din anul I. Se așază în jurul profesorului/profesoarei și de-a lungul pereților, iar unul dintre ei îi așază o insignă cu o garoafă roșie în piept, îi oferă un mic cadou din partea tuturor, iar ceilalți, împreună cu restul studenților din sala de curs, în picioare, încep, mai întîi timid, să cînte un cîntec care se cheamă „Grația profesorului“. Sînt versuri foarte frumoase, poetice, în care ei își exprimă recunoștința pentru munca acestuia. Alții, din clasă sau dintre cei veniți, îi înmînează delicat profesorului impresionat (căci nu ai cum să nu fii, oricît te‑ai aștepta la regie, oricît ai mai fi trecut prin asta) mici scrisorele foarte ingenue, cu mesaje de mulțumire sinceră. Din partea studenților de anul I – un ritual de integrare în departament, atent supravegheat de colegii lor mai mari – este pregătit un fel de pergament improvizat, din două coli mari din hîrtie de orez, fiecare într-o culoare diferită, pe care sînt scrise cele mai drăguțe și mai haioase mesaje (într-o romgleză de te scoate din toate melancoliile). Cînd am plecat din Coreea, acestea au fost primele pe care am vrut să le iau cu mine. Nu în cutiile trimise pe vapor, cu mine în avion.
Mult timp nu am știut exact ce înseamnă versurile cîntecului. O fostă studentă de-ale mele de acolo îmi spunea că de obicei nu se cîntă integral, o strofă și refrenul. Nu știu cum era în cazul colegilor coreeni, dar ultimul vers din ultima strofă nu cred să fie omis vreodată cînd este cîntat: „Pentru că muncesc pentru țara noastră“. E în aceasta întreaga reprezentare a educației în Coreea. Istoria sărbătorii e destul de recentă. De fiecare 15 mai se sărbătorește Ziua Profesorului (în coreeană, seuseungui nal). Se pare că originea acestei sărbători naționale se află într-un gest din 1963 al unor studenți, voluntari ai Crucii Roșii locale, care au început să-i viziteze, pentru a-i ajuta în caz de nevoie, pe foștii profesori, aflați în spitale. Inițial, data la care s-a sărbătorit a fost 26 mai, dar au schimbat-o ulterior în 15 mai, cînd este aniversarea regelui Sejong, cel care a inventat lucrul de care coreenii sînt cel mai mîndri: alfabetul coreean.
De fiecare dată cînd mi se povestea despre primii ani postrăzboi civil, colegii coreeni îmi ziceau așa: „Vedeți copacii aceștia, de pe pantele munților? Toți sînt noi, toți sînt replantați după război. Nimic nu a mai rămas din vechii copaci de la bombardamente“. Rezumau astfel foarte bine starea unei țări complet distruse. Și care a fost răspunsul acestei țări-stup la începutul anilor ’60, nu numai după cruntul război civil, ci și după decadele înjositoare ale colonialismului japonez, după cel de-al doilea război, toate într-o succesiune de neimaginat pentru fostul „regat ermit“? Educația. Printr-un program guvernamental, cu sprjin american, au început de acolo reconstrucția. Au trimis studenții merituoși și din familii paupere (cam toate, la ora aceea) cu bursă în SUA, iar marile companii, care atunci abia începeau să se formeze (Samsung – la început, o companie de distribuție de bunuri, mai ales de orez –, Daewoo, Hyundai, LG și restul, așa-numitul grup chaebol, companiile de interes național, finanțate inițial și de la stat), erau obligate să-i angajeze în primii cinci ani de la terminarea studiilor. Pare simplu de făcut azi, în era noastră hașurată voiajistic global. Nu și atunci, cînd, în profund orientata spre familie societate coreeană, trauma pierderii unui copil, a unei însemnate părți din familie în război sau în captivitatea nord-coreeană era încă vie. Mai ușor era să treacă, îmi zicea un coleg, o autostradă nouă prin vreun munte local, cu însemnătate șamanică, decît să-ți lași copilul la mii de kilometri, într-o țară necunoscută. Chiar dacă era atinsă vechea și indestructibila coardă foarte muzicală a gayageum-ului educației.
În acest punct au intervenit profesorii. Cînd sînt întrebat care e diferența majoră dintre sistemul educațional sud-coreean și cel românesc, primul lucru care îmi vine în minte este statutul profesorului acolo. Nu numai finanțarea, suficientă și firească, nu sîrguința studenților (cam la fel, oriunde), nu sistemul bine pus la punct, predictibil. Ci respectul pentru munca acelui om. Nu sînt văzuți ca niște semizei, nu un respect de marmură, ci unul cald, zîmbitor, comunitar. Desigur, în registre mai grave și mai atente pentru profesorii coreeni, mai vesele pentru cei din afara Coreei, dar nu mai puțin emoționante.
În ultimul meu an în Coreea, în mai 2011, au venit toți. „Anul acesta cred că v-au cîntat mai tare“, mi-a zis, mîndru de studenții săi, profesorul Park. Nu am auzit nimic, de emoție. Am ținut însă cu mine, mult timp de la reîntoarcerea în România, fețele lor zîmbitoare, pe care le așez în micul meu pergament al memoriei afective alături de toate momentele emoționante cu studenții din toți cei 15 ani de cînd fac această meserie. Credeți‑mă, așa cum știu sigur că și colegii mei ar zice-o, nu e deloc puțin lucru.
Foto: wikimedia commons
