America, satul cel mai apropiat
Cînd v-aţi uitat ultima dată cu atenţie la o stradă? Dar aşa, încet, liniştit, ca şi cum ai fi într-o vacanţă? Chiar şi cînd aştepţi preţ de cîteva minute RATB-ul. Ştiu, în România e o întrebare uşor riscantă, aici, acum, mai ales pentru că cei mai mulţi s-ar gîndi la o stradă urbană, cu zăpadă mocirloasă şi alte eterne fanariotisme şi ar avea, din muşchii expresivi ai feţei, un reflex-sudalmă. Poate doar „Iulian de la Filozofie“ ar tăcea zen şi ar curăţa-o, civic, cum a făcut-o deja, cu lopata şi cu Facebook-ul lui cu tot, de mocirla cu gheaţă a „autorităţilor locale“.
Şi în Coreea, străzile sînt grăbite. Şi în Coreea, străzile sînt mici, înguste, şerpuiesc. Au sunet, foarte intens, de la iureşul citadin de oriunde din lumea asta, de la traficul isteric, de la nenumăratele corturi cu mîncare de pe stradă. Turiştii evită aceste cortuleţe acoperite cu plastic în iernile geroase, pentru că par bizare, miros puternic, estic. Dacă intri iarna acolo, trebuie să ştii că ai semnat deja un pact, etic, cu vreun Nufărul local. Se mănîncă de la picioruşe de porc, asezonate cu frunze verzi de spanac sau salată, ardei iute, usturoi proaspăt, pînă la alte creaturi, lăbărţate în sos roşu, ca sîngele. Poate chiar sînge, au o supă cu sînge închegat, pe post de „ficăţei“, sau cu organe, maţe. Eu aşa îi ziceam, „ciorba de potroace“ coreeană, e bună după soju, lichidul ai cărui aburi te înfrăţesc închipuit cu Dalai Lama ori Jim Morisson. Străzile seuleze au restaurantele lumii. Poţi mînca toate rafinamentele palatului internaţional, ale vecinilor, ori tailandeze, arabe, italieneşti şi franţuzeşti, la steakhouse-uri americane ori mai pop, la democraticele fast-food-uri şi coffee shop-uri. Coreenii practică plescăit şi confucianist food culture, stilul sat global.
Străzile din Seul chiar nu dorm niciodată. Găseşti orice vrei, mai ales cînd nu vrei. Străzile din Seul sînt specializate economic: strada cu mercerii, strada cu biciclete, strada cu materiale pentru hanbook (costumul tradiţional), strada cu piese de schimb pentru maşini, cu pantofi, cu ultimul răcnet de IT-uri, cu fete (e ilegal, de cîţiva ani, de cînd un fost preşedinte puritan a interzis istoricelor curtezane melancolice să-şi pună firmă. Între timp, s-a aruncat de pe o stîncă, după ce a fost acuzat de corupţie, contrazicînd flagrant imaginea de „mîini curate“ cu care candidase. Un broscar. Fetele, travestite sau nu, au în continuare firme fosforescente.)
O stradă e una-betiluna. Itaewon. E strada istoric „internaţională“, Lonely Planet. E situată în jurul vechii garnizoane americane. Pe lîngă soldaţi americani îngeri păzitori, Coreea de Sud are alte sute de mii de expaţi vorbitori de engleză, veniţi să-i înveţe, de la grădiniţă la facultate, la şcoală de stat sau hagwoon – şcolile de după-amiază –, limba călătorului de azi, fără de care nu vezi. Coreea are emigraţie economică, de la muncitorul filipinez sau din Bangladesh, pus să robotească în vreo metalică suburbie industrializată, răsărită din mijlocul lanului de solare (au munţi şi climă temperat-excesivă, deci cresc aproape tot la solar) la profesorul de limbi străine sau multinaţionalul tech. Coreea cunoaşte foarte bine curcubeul delocalizării.
Toţi ies seara în Itaewon. Pentru un coreean tradiţionalist, creştin, puritan de faţadă, cum se întîmplă, Itaewon „nu e Coreea“. E bolgia infernului, locul unde „străinii (aka americanii) merg“, Seulul suspendat. „Sînt baruri gay în Coreea?“ „Nu! Coreea nu are gay!“ îţi poate zice senin vreun respectabil local, la cîteva minute distanţă de Soho bar şi Queens bar din Itaewon. În Itaewon se mănîncă ca acasă, de oriunde ai fi. La kebabul turcesc Sultan, din colţ, ori la Zelen, restaurantul celor doi tineri fraţi bulgari (un megasucces, exploatînd nemţeşte toate bucuriile culinare ale Balcanilor, cu muzică bună, tradiţională şi zîmbet cald, de Paşti sau de Crăciun), ori la Prague Castle (ornat la intrare cu un imens portret al lui Kafka. Mai mănîncă, dacă poţi, cîrnatul şi bea în pace nefiltrata!).
Coreea de Sud contemporană nu mai are sat. E totul urbanizat, conglomerizat. Dacă îl are, aşa cum mi l-a arătat generosul profesor de cehă Kim Kyuchin, e ancestral. Ca şi cum Muzeul Satului din Bucureşti ar fi locuit, numai că pe malul unui mic rîuleţ verde, cu bătrînei. Fiii lor cei mai tineri au cam 50 de ani şi îşi iau neveste tinere, prin agenţii din Indonezia. Ele nu vorbesc coreeana, dar vorbesc sărăcia. Şi coreenii au fost alungaţi din sat. Dar ei îl cheamă. Îl cîntă la karaoke, la soju, pe străzile mici şi mirositoare. Ei se uită la strada urbană ca la o eternă uliţă. Dacă l-ai întreba pe un coreean ce înseamnă o stradă coreeană azi, în Coreea urbană, ţi-ar arăta o imagine istorică, cu o mamă, omoni, cărînd în spate, după devastatorul război coreean, un sac de cartoane care o cocoşează, la reciclat, pentru bibimpapul, masa copiilor ei, care trebuie să meargă la şcoală, orice ar fi. Şi i s-ar umezi ochii. Ştiţi cine înţelege cel mai bine acest lucru despre ei? „Iulianul“ lor, profesorul de engleză, americanul lor, care merită un intro separat de gazetă.
De ceva vreme, autorităţile locale seuleze au început să renoveze strada Itaewon.
Foto: B. Tănase
