La cortvagon

Corturile roşiatic-cărămizii de pe străzile din Seul sînt făcute doar pentru coreeni. Li se spune în coreeană

şi înseamnă literal „vagonul din cort“, sau „vagonul-cort“. Sînt cam peste tot, o stradă coreeană care nu le are, centrală sau marginală, nu e o stradă coreeană.

Seamănă cu un cort de grădină, cu „ferestre“ de plastic cu tot. Vara, cînd nu plouă, sînt ridicate lateralele cortului, dar asta ia din farmecul locului. Înăuntru se află un fel de bucătărie ambulantă, instalată pe roţi şi prevăzută cu un soi de mini-oişte pentru transportul ambulant, cu mici butelii ascunse sub tejgheaua de aluminiu pe care fierb mocnit sosuri picante şi diverse organe animaliere, pe o tablă încinsă sînt preparate pizzele locale sau un fel de burger cu baza din ou. Coşuleţe de plastic cu foi de salată, ardei iute tocat, nelipsitul usturoi, ceapă, soia proaspătă & alte legumicole pentru aperitiv sînt parte nelipsită din peisaj. Inevitabil, înăuntru e mereu sufocant de cald şi un fum dens de la prăjeli şi ţigări. Interiorul e sumar, fără detalii inutile. 

Scaunele mici de plastic, fără spătar, în jurul unor mese rotunde, sînt însă cele mai tipice. Nu orice

are mese şi scaune însă, depinde cît de mare e cortul. Se poate sta lejer şi în picioare. Nu contează cît de intens miroase înăuntru, coreenii se simt bine acolo, mai ales la sfîrşitul unei zile lungi de muncă. 

O poză tipică a locului i-ar arăta cu mînecile cămăşilor suflecate, stînd aproape ciuciţi pe scaunele mici, cu coatele lăsate larg în exterior, aplecaţi asupra farfuriilor mici şi rotunde de plastic, plescăind pe repede-înainte iuţeala mîncărurilor, turnînd comesenilor  din sticlele de o litră de soju în paharele minuscule. Doar beţigaşele de aluminiu lucesc în aerul îmbîcsit, iar din cînd se mai aud nişte inflexiuni de voce ameţită. 

Stau cap în cap şi se relaxează într-un spaţiu al provizoriului bine marcat însă de aparenţe calde: se mănîncă bine şi ieftin, se stă cu colegii cu care te simţi cel mai bine iar dacă orarul o permite, cu un prieten care lucrează la o companie din apropiere. E un soi de intimitate ambulantă, la îndemînă, reziduu urban de bucătărie de acasă. Locul e numai bun şi pentru un soi de

la sfîrşit de săptămînă, atunci cînd nu mai contează nici cum arăţi, nici dacă eşti în cea mai bună haină comportamentală. Mulţi străini le ocolesc pentru mirosurile grele dinăuntru şi se întreabă de ce coreenii le folosesc. Pe coreeni această dilemă nu-i vizitează însă. Nu mai contează cum arată, cămaşa era deja folosită, machiajul îşi va fi făcut pînă în acel moment datoria, aici e locul în care relaxarea e cea mai la îndemînă, fără nici o reţetă. Fie că e la sfîrşitul de săptămînii de lucru, fie că e la sfîrşitul unei nopţi haotice de petrecere, cînd trebuie, trebuie să arate, în baruri, cluburi, restaurante, ca orice consumat de muncă de aiurea, că s-au distrat de nu a mai rămas particulă de praf nesăltată în atmosfera din jur de veselia obligatorie,

e locul în care măştile sociale cad cel mai firesc. 

Nu e un loc de fotografiat, pentru nimic în lume, şi de pus pe site-uri la rubrica „Ce tare mă distrez eu, ce viaţă

am“. Nu e un loc în care să intri şi să te miri oblu ca turistul de „exotismul“ local. Dacă intri, nu ai voie să te comporţi altfel decît ca ei, asta dacă vei fi ajuns la acest stadiu de integrare. E un spaţiu al tranzitului în care se exprimă cel mai bine, aşa cum cîntă Chinawoman, în acest moment în care scriu acest articol, „the need to be with others / for just a couple of hours“, nevoia de a fi cu alţii măcar puţin, deasupra oricăror reţete sociale.

Dintre locurile obişnuite pentru relaxare-tranzit pe care un „guler alb“ de azi din Coreea de Sud le are la îndemînă (saune, karaoke, bordeluri),

sînt cele mai tipice, e locul unde ei se văd cel mai bine, unii cu alţii, unii pe alţii. Cred că traducerea cea mai adecvată la spiritul locului e cortvagon. Asemănarea cu

-ul nu e numai de construcţie lingvistică. Şi dacă „ornamentalul“ locului nu aduce nici pe departe, aşa cum dicţionarul Merriam Webster ar zice, cu un vagon de circ, colorat şi muzical, şi nici nu e la modă să fii acolo, e locul în care coreenii simt nevoia natural să fie. E muzical şi colorat în felul lor şi numai al lor. 

Am citit undeva că autorităţile locale doresc să le închidă, pentru motive „sanitare“. Cred că e o mare eroare, o cedare în faţa unei urbanizări uniformizante. Am mai citit şi că acum cîteva decenii bune se mîncau în aceste corturi ambulante vrăbii prăjite. E greu de crezut azi, dar mi-a adus aminte de un obicei din colţul opus al Asiei, Thailanda, Laos, acela de a elibera vrăbii, ţinute în cuşti de nuiele, pe lîngă temple. În acest caz, „vrăbiile“ nu au deloc nevoie să fie libere, trebuie lăsate în cortvagonul lor, căci le e tare bine. 

Foto: B. Tănase