Peisajul Amélie
Grădina Secretă (Biwon) se află în spaţiul unei foste reşedinţe regale seuleze, palatul Changdeok (Changdeokgung). E situată în spaţiul cel mai intim al uneia dintre curţile interioare ale palatului şi este o bijuterie în miniatură, pe care o poţi observa cel mai bine toamna. Am avut şansa să o vizitez de cîteva ori, s-a nimerit să fie mai ales toamna, înspre sfîrşitul orelor de program, cînd nu era multă lume.
E aşa cum te-ai aştepta vizitînd un loc de acest fel în Asia de Est. Pavilioane aşezate punctat în peisaj, nederanjînd cu nimic umbrele răsucite ale crengilor colorate, micul lac artificial cu peşti roşii în mijlocul căruia e recreată o insuliţă marcată de un pin coreean, cu crengile sale ondulate. Naturalul lăsat melancolic într-o dezordine căutată, aceeaşi cu a parcurilor englezeşti. Diferenţa e dată de labirintul care te duce acolo. Ca să ajungi într-un astfel de loc trebuie să treci de mai multe porţi, fiecare cu o semnificaţie proprie, de o dispunere domoală, în cuburi juxtapuse, a curţilor şi a unui spaţiu a cărui intimitate este astfel protejată. Locul îmi crea o uşoară stare de disconfort, cu toată muzeificarea şi popularizarea lui. De fiecare dată cînd ajungeam în grădină, mă simţeam vag ca un intrus amestecîndu-se în regulile unei ficţiuni, ca un privitor de tablou care atinge peisajul. Nu ştiu dacă era de la o privire prea exersată cultural, de la peisajul ca atare, static ca o caligrafie, sau de la faptul că tot complexul ireal de liniştit se află în mijlocul unui oraş bubuind de agitaţie. Starea aceasta s-a repetat de fiecare dată cînd am mers acolo, nu şi în după-amiaza în care am vizitat locul împreună cu o colegă din Danemarca, o colegă cu ani lungi în spate de vizitat şi studiat Coreea.
Venise pornită să améliepoulinizeze spaţiul. Cu un omuleţ-muţunache de pluş în mînă, zîmbăreţ nevoie-mare, s-a pus pe făcut fotografii: omuleţul zîmbind larg lîngă uşa de lemn uşor a unui pavilion sau de pe o pasarelă, omuleţul admirînd estetica unei umbre în lac sau galbenul regal al unei frunze de gingko, omuleţul ţinut ca un pui de galantar, de aripi, de două vizitatoare localnice, zîmbind prea de tot amabil ca să înţeleagă scopul acestei neobişnuite luări în posesie a peisajului. În timp ce le tot aşeza, mai spre stînga, mai spre dreapta, şi văzîndu-le stîngăcia, îmi venea să le strig: aţi văzut filmul lui Jeunet? Relaxaţi-vă, e aceeaşi poveste la mijloc. Colega mea nu dorea altceva decît să-l facă pe nepoţelul ei din Copenhaga părtaş la vizită. Nu era piticul de grădină din film, ci acest muţunache, căruia îi dăduse, firesc, un nume cît mai poznaş. Nu-l mai ştiu, şi chiar dacă l-aş fi ţinut minte, tot nu l-aş fi spus, eram doar un martor amuzat şi norocos la povestea ei. Imaginaţi-vă, însă, orice nume haios pe care l-aţi putea da unui astfel de omuleţ de pluş care să coloreze inedit şi ca un desen animat stampa „palatului prosperităţii virtuţii“, cum s-ar traduce numele locului.
În după-amiaza aceea însă, nu am mai dat roată uşor anxios locului, m-am uitat la delicatul îngheţat al liniilor Grădinii Secrete stînd pe o bancă din piatră pe care, altfel, deşi era îngăduit să stai, nu m-aş fi aşezat nicicum cu atîta lejeritate.
Într-un fel, privind acum în urmă, îmi dau seama că la fel de uşor te-ai aşeza – necontrariind deloc convenţiile locale din ţara cu logo-ul turistic al dimineţilor liniştite şi al zîmbetului generos – şi pe bucata de placaj aşezată între două scaune de plastic lîngă taraba cu mîncare a unei ajuma coreene. Căci, în pieţele coreene, tarabele cu mîncare nu sînt la marginea acestora, „micii“ lor nu sînt la intrarea în piaţă, ci chiar în mijlocul lor, ascunse în curcubeul trepidant al bazarului. Sînt sigur că şi acolo te-ar întîmpina un zîmbet generos, ospitalier, chiar de te-ai aşeza din pură curiozitate turistică. Trebuie doar să zîmbeşti din toată inima. Alte contururi, la fel de secrete şi delicate, ţi se vor deschide mai bine, turist venit de aiurea în Coreea, în faţa ochilor.
Foto: B. Tănase
