Cu accent englezesc
Mă hotărîsem brusc, din şaua bicicletei închiriate de la pensiunea olandezului unde eram cazaţi, să nu mai parcurg în ziua aceea cei cîţiva kilometri care despart centrul oraşului Siem Reap de complexul de temple de la Angkor, ci să fac la dreapta, peste podeţul destul de instabil ţinut deasupra rîului care dădea şi numele oraşului, şi pe care-l ochisem cu o zi mai devreme.
Nici măcar cînd cauciucul uzat a început să scîrţîie a picaj, peste lemnele deloc stabile, nu am regretat decizia de a sacrifica o zi din biletul de patru zile pe care îl aveam pentru complexul cambodgian. Văzusem o parte din misterioasele temple, bifasem deja apusul instagramic de soare, recomandat de pliante (la răsărit nu aveam să mai ajung deloc). Nu găsisem încă vremea, nici solitudinea să descopăr locul altfel decît din fuga unor imagini de turist onest. (Aveam să mă pierd, tipic pentru aiurismul meu, prin labirintul unui templu, la ora închiderii, abia o zi mai tîrziu, o experienţă ale cărei spaime şi irealisme încă nu le-am interiorizat cu totul, şi care merită, cu certitudine terapeutică, povestită). În plus, mă şi certasem cu S. – deja cu o oră în faţa mea, spre temple – şi cu toată vastitatea complexului, în sine un oraş, era genul de situaţie în care spaţiul, oricît de nou, de mare ori de exotic ar fi fost, pur şi simplu nu ne-ar fi cuprins pe amîndoi. Ca să fie totul lin, o ceartă în vacanţă cere un spaţiu de amortizare mult mai mare decît ambientul familiar.
Angkor Wat, cu dantelăria extraterestră în piatră şi cu arborii săi contorsionaţi peste toate, asigură (cu tot cu efectul Lara Croft adus de Angelina) cam tot PIB-ul ţării. Guvernul cambodgian a avut grijă – şi timpul interior, după sîngeroasa dictatură a khmerilor roşii – să deseneze din oraş şi pînă acolo o geografie îngrjită, cu un traseu turistic domol, care nu ţi-ar zdruncina nicicum susceptibilităţile, ba chiar îţi îngăduie, tacit şi generos, nevoia de exotism: palmieri dotaţi cu briză idilică, arhitectură indochineză-neocolonială neted renovată, hoteluri şi galerii de artă moderniste, ricşe pline ochi cu coreeni şi japonezi la pensie, drum cu bicicleta printre călugări care-şi strigă desculţi binecuvîntările prin magazinele locale, vînzători ambulanţi, cete impredictibile de maimuţe, la marginea pădurilor care jalonează drumul din oraş la temple, elefanţi de protocol fotografic, sacagii (instituţie foarte profitabilă a locului), gură-cască, zîmbitori.
Pe pod încă – şi atent să nu alunec, cu privirea fixată gheară pe lemnul alunecos –, observ cum, în stînga, agăţată mai convingător de pod decît bicicleta mea, se lasă o plasă metalică ce taie efectiv rîul în două. Mă opresc şi abia acum îi văd în dreapta mea pe cei doi muncitori, echipaţi regulamentar, cu uniforme albastre şi aşezaţi comod într-o barcă, cum curăţă metodic rîul de fiecare firimitură de gunoi urban. De partea cealaltă a plasei, ape statice adună, în perfectă aglomerare, toată mizeria lumii, la picioarele de lemn ale unor foarte sărăcioase lacustre, ascunse de privirea turistului de un cot de mal şi cîţiva copaci. O fată, cu spate lat şi gol, îşi piaptănă părul lung înspre apă, lîngă un veceu cu vidare la rîul de sub picioarele noastre, iar la o altă casă, o casnică spală nişte ligheane de plastic. În ceea ce pare un birt înjghebat din tablă ruginită, sfîrîie un grătar, iar lîngă apă patronul curăţă nişte legume. Mă uit cum plasa filtrează delicat apa de pungi de plastic şi o duce spre barca metodicilor curăţători, iar de acolo, mai departe spre malurile cu parfum ale centrului. Ezit, totuşi, să trec de cealaltă parte a rîului. Uneori, am învăţat asta mai ales în Asia, e bine să stai locului, să te mulţumeşti cu doza de turism de pliant şi să nu faci prea mult pe interesantul cu zîmbetul localnicilor, mai ales la ei în bătătură.
Trec, fireşte, şi o iau dintr-odată într-o altă lume, cu drum de ţară şi praf, prin care ajung cu greu pînă la un templu. Spre deosebire de Coreea, unde templele sînt mai degrabă în afara oraşului, în munţi şi recluziune, în Asia de Sud-Vest templele stau fix în mijlocul comunităţii. Adeseori cu o şcoală laică lîngă, de cele mai multe ori cu una găzduită în chiliile sale pentru tinerii călugări.
Cobor de pe bicicletă lîngă un copac mare, populat cu imagini în mărime naturală ale unui Buddha tînăr, şi încep să mă plimb pe lîngă un şir modest de chilii, pînă cînd un călugăr, ieşit de niciunde, mă pofteşte, după scurte zîmbete introductive şi într-o engleză cîntată, subţire, la el în chilie. Cum afară era deja cald şi cum nu puteam rezista curiozităţii, intru. Interiorul e sobru şi uşor bizar. Lîngă un pat simplu, de campanie – un altar cu un Buddha de piatră destul de mare cît să ocupe poziţia unui colocatar cu toate drepturile, flori artificiale, scaune Coca-Cola de plastic, iar un mic altar, un PC vechi şi cărţi, multe cărţi în engleză. Îl întreb dacă pot să mă uit la ele, şi nu mică îmi e mirarea cînd văd ce fel de cărţi avea călugărul meu: management, marketing, ultimele răcnete motivaţionale în afaceri. Lîngă ele, aşezate în contrapunct vesel, cîteva caiete cu Hello Kitty. Zîmbim amîndoi, iar eu îmi aduc aminte brusc de călugării întîlniţi seara, la coborîrea de pe dealul Phu Si, în Luang Prabang, şi de manualul lor, handmade, de engleză. Povestea lui şi a multor altor călugări din acea Asie – data viitoare.
Foto: B. Tănase