Chestionarul lui Cici
De cîţiva ani, o dată la cîteva luni, primesc un e-mail în care sînt invitat să răspund la un chestionar despre Coreea de Sud, de la o anume doamnă Choi, care scrie în numele unei entităţi cu un acronim vag şi jucăuş, CICI. „Ia să vedem ce mai zice Cici…“, îmi spun de fiecare dată, deşi chestionarul nu are o variaţie prea largă. E făcut, avertizează clar de la început, să promoveze o „imagine pozitivă“ a Coreei în lume şi e adresat, presupun, mai degrabă unor expaţi cu ceva ani în spate de locuit în Coreea decît unor turişti de o săptămînă. Nu ştiu însă cu exactitate din cine e alcătuit „bazinul“ respondenţilor, e foarte plauzibil, după cum arată chestionarul, ca acesta să fie adresat mai ales coreenilor.
Cum are o ţintă clară, şi cum constanţa are în acest sens un rol bine definit în strategie, doar formularea întrebărilor este cea care mai diferă. Uneori e destul de amuzant să vezi ce formulări mai găseşte „Cici“ pentru a avea cam aceleaşi variante de răspuns, căci de la un punct încolo e evidentă doar dorinţa de a promova ţara, mai mult decît variantele propriu-zise prin care acest lucru s-ar putea realiza.
Fiecare variantă desemnează o realitate la fel de egal răspîndită a sudului coreean contemporan. E greu de ales între ele, aşa cum te invită destul de insistent „Cici“. La capitolul „simboluri culturale“, într-un sens larg, stau, cu aceeaşi densitate de factor-contemporaneitate, şi
-ul, şi smartphone-ul, şi
-ul şi
-ul. Sînt întrebări care amestecă criteriile sau care par făcute doar de dragul livrării unor strategii de promovare îndelung finanţate de către guvernul local, precum cea în care eşti invitat să alegi „cultura Coreea“ de azi, cu variante ale aceluiaşi tip de produs împachetat sub sigla „K“ (pop, seriale TV, mîncare, cosmetice, sport). Cum la fel de adevărate, în raport cu realităţile locale, căzînd sub incidenţa aceleiaşi definiţii ultralaxe a culturii, sînt şi „imaginile despre Coreea pe care le-ai prezenta unui prieten“: „pasiunea“, „viteza“, „lumea IT“, „entuziasmul educaţional“, „spiritul de unitate“, dar şi „patriotismul“. Uneori mai apar, din motive, presupun, de variaţie strict formală, şi unele variante mai excentrice, de tipul piaţa-design Dongdemun, sau mall-urile locale, de tip Lotte, pe care nu le-ai putea „vinde“ ca fiind reprezentative, cu toată cultura consumeristă globală, decît unui japonez obişnuit cu turismul comercial de week-end (Coreea de Sud, cu toată dezvoltarea ei, are o piaţă de retail de cîteva ori mai ieftină decît a Japoniei).
Anual se oferă şi un premiu, cu un nume alambicat şi un acronim simpatic, KISS („Korea Image Stepping Stone“), unei „persoane“ sau unui „element“ care a promovat mai bine ţara în anul în curs (variantele sînt dintre cele mai eterogene, de la Galaxy şi aeroportul Incheon la comitetul olimpic care organizează jocurile de iarnă de la Pyeongchang din 2018, un pîrîu seulez reamenajat spectaculos, Cheonggyecheon, sportivi, secretarul general ONU, Ban Ki Moon, cîntăreţi pop, Psy, Rain şi maeştri ai muzicii clasice precum Chung Myung Hun). Premiul se acordă, în acelaşi mix, şi unei „persoane care a promovat imaginea Coreei în afara graniţelor“ (cu nume variind de la YouTube la o anume lady Rothermere şi nobelizatul Le Clézio – profesor invitat pentru cîţiva ani la o universitate coreeană) sau unui „tînăr talent“ coreean care a avut un impact în acel an (dintre laureaţi: echipa de fotbal feminin, patinatoarea Kim Yu Na, pianiştii Lee Hyuk şi Kim Sun Wook, înotătorul Park Tae-Hwan, dar şi un personaj de desene animate, Pororo…).
… Cîte nume în afară de telefonul Galaxy sînt într-adevăr globale? Nu aş paria nici măcar pe Psy, cu tot cu astronomicul său număr de vizualizări de pe YouTube. Reţeta de promovare sud-coreeană e simplă şi nu neapărat originală pentru o cultură care ţinteşte la vizibilitate recentă: vinde o imagine/produs cultural pentru a fi urmate de profit economic. Sigur, poţi încerca să „mergi global“ din adunarea de fascicule, nişe de capital simbolic aduse de fiecare dintre numele sus-amintite. Cît e aceasta o strategie care să se menţină pe termen lung e însă o altă poveste. Ceea ce nu înţeleg este reticenţa unei atari societăţi de a îmbrăţişa mai larg valoarea care face azi societatea sud-coreeană cu adevărat recognoscibilă la nivel global, şi anume economicul. De ce nu s-ar numi acel premiu Galaxy, mai ales că în cultura locală succesul unei companii private precum Samsung – îndelung subsidiată de stat – e privit ca un bun naţional?
Răspunsul are legătură, cred, cu o definiţie foarte tradiţională a culturii. Şi poate cu acel complex al unei societăţi mult timp necunoscute la un nivel mai larg, care o face să declare dintru început că doreşte realizarea unei „imagini pozitive“, atunci cînd, de fapt, nu e în joc nici o imagine conturată. Aceasta dacă nu e o referinţă, la un nivel mai adînc, la Coreea de Nord, imaginea cu adevărat global pusă în legătură cu sudul, scheletul identitar din dulapul dezvoltatului şi cosmopolitului sud.
Foto: B. Tănase
