„Ştiţi oraşul Siliştea?“
În după-amiaza aceea, hotărîsem cu studenţii să facem seminarul afară, lîngă lacul artificial din mijlocul campusului. Uneori, mergeam la pavilioanele din lemn, special amenajate pentru conversaţie, dar cel mai frumos era lîngă lac. În lumina de octombrie sau mai, amfiteatrul în aer liber şi eleganta clădire în stil englezesc a cluburilor studenţeşti de lîngă sînt şi mai frumoase decît de obicei.
Cred că am început chiar despre asta, despre ce fac ei la cluburile studenţeşti. Fusesem, pe la începutul lunii, la un festival al lor şi mare mi-a fost mirarea să văd cum fiecare departament al acestei universităţi de limbi străine are un grup folcloric şi unul de dans sau muzică mai modernă. La festival, recunosc, mă uitasem cam cîş. Mi se părea că o fac din obligaţie, pentru nu ştiu ce activitate cultural-distractivă liber impusă de vreun profesor, şi mi-era cam jenă de asta, ştiind cît sînt de ocupaţi. Îmi atrăsese atenţia ataşatul cultural, o doamnă foarte amabilă, să-i învăţ eu că iile „seamănă cu costumul popular din zona Sibiului“, într-o formă cam prea de tot schematică. Am crezut-o, nu mă dădeam cunoscător în ale costumului popular. Fetele aveau o bluză şi o fustă albe, simple, peste care puseseră o vestă şi o fotă negre. Pe cap – un baticuţ negru, cu un minim model floral, iar băieţii – o costumaţie specifică, în aceleaşi culori. Mai aveau şi varianta cu alb-roşu, cu care o schimbau din cînd în cînd pe cea „sibiană“.
I-am întrebat în ora de conversaţie ce şi cum cu toate astea. Aşa aflu, printre zîmbete şi fraze timide, că ansamblul folcloric se cheamă „TOT“, grupul muzical – „Nogobong“ şi că ei şi-au făcut costumele singuri. Au mers în marea piaţă de bunuri de la Dongdemun, au luat materiale, nasturi şi fire, şi le-au făcut. Că studenţii din anii mai mari îi învaţă pe cei mici paşii de dans şi cîntecul din acel an (care, pe durata celor şase ani acolo, s-a schimbat o singură dată, de la „Ia cu tine şi inima mea“ de la A.S.I.A la „Ochii tăi“ şi înapoi). I-am întrebat, cu grijă ca nu care cumva să nu fie mai puţin „noi“, current şi alte marafeturi de gen, de ce nu-şi schimbă cîntecelul cu ceva mai acătării, că, vorb-aia, piaţa e plină de cîntecele loly pop. Nu mi-au răspuns, ci au preferat, ca ori de cîte ori se aflau în încurcătură, să zîmbească şi mai drăguţ, şi mai timid decît ar face-o de obicei. Dar mi-au spus că le place tare mult ce fac şi că nu e din obligaţie. De un singur lucru s-au plîns – că nu au pantofi care să se potrivească, că îi folosesc pe cei cu care vin la şcoală şi că sînt un pic trişti din cauza asta. Fetele mai încercau cu nişte ghetuţe care se asemănau într-un fel, dar băieţii nu săreau din schema pantofului de costum sau, uneori, chiar adidaşi, de-a dreptul.
Atunci, grija asta mi s-a părut excesivă, nici costumul nu era „de la mama lui“, de ce se îngrijorau pentru atîta lucru? Şi iar au tăcut. Atunci, în acel octombrie, costumul „sibian“ era pentru mine o simplă imitaţie, făcută de nişte studenţi foarte inimoşi, cum sînt studenţii coreeni.
Mai mult şi decît ambiţia de a învăţa ceva util, la care nu-i întrece nimeni, care îi face să stea zi lumină la cursuri şi apoi în bibliotecă, uneori şi noaptea întreagă (pentru că, da, bibliotecile sînt deschise), cheia succesului educaţional coreean de azi stă în relaţia cu profesorii. Şi nu numai în sensul unui respect formal. Pentru un tînăr din Coreea de azi, care călătoreşte de cel puţin cîteva ori pe an într-o ţară străină, care e la curent cu tot ce poate fi mai la zi din lumea asta şi care, mai ales, nu tace niciodată cînd îi este încălcat un drept, chiar şi cînd protestul e formulat abia audibil, îmbrăcat în toate formele politeţii şi timidităţii, o astfel de tradiţie ar fi ca o rochie de gală peste nişte pantofi scîlciaţi. Dar protestul lor faţă de profesori, rarisim oricum, nu sare niciodată din formula politeţii. Nu e deloc cazul însă cînd e vorba de problemele societăţii, la care sînt foarte conectaţi. Am avut studenţi care mergeau noaptea întreagă la demonstraţii pentru o cauză socială a momentului şi care dimineaţa la 8 erau ca scoşi din cutie. Doar ochii le trădau oboseala, dar nu le ascundeau deloc zîmbetul.
Costumul alb-negru are însă o altă poveste. Park Jeong O este profesor de literatură română şi-l iubeşte pe Marin Preda, despre care a scris o teză de doctorat. Cînd le vorbeşte studenţilor despre scriitor, ca, de altfel, despre orice altceva din România, începe, întotdeauna entuziast, cu ceva foarte simplu. Le spune mai întîi studenţilor o poveste, care poate începe cu descrierea hainelor din viaţa de zi cu zi a ţăranilor de cîmpie. Iar ei, care abia aşteaptă, acolo, ca şi oriunde, să se termine ora şi să se reîntoarcă la noul gadget cumpărat ieri, îl ascultă cu un interes pe care cu greu l-aş mai vedea egalat.
Stau şi ascultă, cu multă răbdare. Iar cînd se întorc cu burse din România, lucrul pe care îl povestesc cu entuziasm nu este despre Bran şi Sighişoara (pe care, desigur, le-au bifat), ci drumurile lungi prin ţară, prin toate colţurile pe care nici un ghid nu le numeşte, despre masa de seară pe care au petrecut-o cu prietenii români la părinţii acestora. „Ştiţi oraşul Siliştea?“ mă întrebau veseli la întoarcere, abia ascunzîndu-şi dezamăgirea cînd mă vedeau cum îl caut încurcat în minte. „Nuuu?! E un loc frumos în România, am mulţi prieteni acolo.“ Iar apoi se angajează la Samsung. Sau, pur şi foarte simplu, au o poveste de spus.
Foto: B. Tănase
