Profesorul „Bine cu“
În fiecare an, de peste douăzeci de ani încoace, profesorul Kim face constant trei lucruri: vizitează Praga, vara, scrie un text despre Milan Kundera, toamna, şi organizează o excursie pentru profesorii străini din universitatea sa, primăvara. De tot atîta timp, primăvara, vara, toamna, iarna şi din nou primăvara e un entuziast profesor de cehă într-un campus foarte frumos din Coreea de Sud, campusul dintre munţi,Yongin, al Universităţii Hankuk.
Dimineaţa străbate în trombă cei cîţiva kilometri ai campusului, pînă la biroul său din cea mai îndepărtată clădire, cea a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. Dacă vede pe drum vreun profesor străin, opreşte brusc, lasă jos geamul şi, salutîndu-l adeseori în limba ţării de unde provine, îl invită, zîmbind larg, în minivanul său, pentru a stăbate drumul împreună şi, eventual, dacă mai e vreme, la un mic-dejun rapidisim în cantina universităţii. Nu ar fi fost oricum singur, în maşină erau deja Miriam din Cehia, Frieder din Germania, Zubaidah din Malaezia ori Ernesta din Tanzania. E mereu foarte grăbit, dar mereu are de întrebat cîte ceva, mai ales despre obiceiurile culturale din alte ţări. Aleargă de colo-colo, încălţat sport, adidaşi sau pantofi de trekking, cu o şăpcuţă trasă pe ochi, o cravată lejer înnodată şi mereu neasortată la un costum cu un număr mai mare. Contrazice bonom orice protocol al scorţoşeniei profesorale.
În fiecare an, profesorul Lee merge vara cu familia în concediu, scrie un text de lingvistică romanică, toamna (e profesor de română), şi îşi serveşte invitaţii cu ceai verde şi prăjiturele de orez, primăvara, în biroul său. În fiecare dimineaţă, îşi parchează atent maşina în subsolul cantinei din centrul campusului, îşi netezeşte impecabilul trenci şi, cu servieta profesorală în mînă, părul pieptănat şi aliniat ca la desen tehnic, străbate la pas cele cîteva sute de metri care despart parcarea de birou. Întotdeauna pe falsa potecă de munte ascunsă de copaci, şi nu pe aleea în trepte, cimentuită, salutînd amabil, cu o vagă înclinare şi cu o voce plăcută, cîntată, în coreeană. La capitolul entuziasm, lucrurile par mai conţinute. Dacă vii în Asia cu imaginea profesorului de caligrafie din Hero-ul lui Zhang Yimou, ai toate şansele să o regăseşti astfel reformulată.
Nici profesorul Kim, nici profesorul Lee, ca de altfel toţi colegii lor de generaţie, nu au învăţat ceha, respectiva româna, în Cehia sau în România, pentru că nu aveau cum. În studenţia lor din anii ’70, Coreea de Sud nu avea legături cu Estul comunist. Profesorul Kim a învăţat-o la Chicago, prin rusă, iar profesorul Lee, împreună cu un alt coleg, la Frieburg, prin germană, cu Paul Miron. S-au întors la sfîrşitul anilor ’80 şi au înfiinţat departamente, iar după căderea comunismului au fost primii care au venit, cu studenţii lor, să cunoască de aproape ţările a căror limbă o predau. Abia foştii lor studenţi, azi profesori, au putut învăţa şi la faţa locului limba, şi ca atare, o şi vorbesc, uneori, mai bine. Dar asta nu e în chestiune, căci prima misiune a unui profesor coreean pare să fie alta.
Cum atragi un student să fie motivat să înveţe, la standarde competiţionale, o limbă precum româna sau ceha, cînd presiunea englezei, a chinezei, a japonezei, ori a spaniolei e atît de mare? Simplu, spun profesorii Kim şi Lee. Lucrezi la entuziasm, înainte să lucrezi la reguli gramaticale. Le vorbeşti mai întîi despre un pod al iubirii în Praga ori de un castel bîntuit în Transilvania, şi mai apoi despre verb. La limbi străine, şcoala românească e destul de convenţională, punem rapid regula înaintea comunicării, perfecţiunea sicofantă a accentului în faţa mesajului. Sîntem, ascuns acolo, nişte mici metronomi mi-ţi-li-vi. Mai degrabă întrerupem de zece ori ritmul comunicaţional al unui dialog, decît să lăsăm netaxat un accent.
Îţi dai seama că entuziasmul e tot ce contează şi atunci cînd vezi cum, la sfîrşitul unei mese festive cu studenţii, profesorul Lee îi strînge în jurul lui afară şi încep cu toţii să scandeze din toţi bojocii, ca neozeelandezii la rugby, următorul text: „Româniaaaa!!! Hai România! Bine, România! Bine cu, bine cu!“ Te întrebi dacă în sonorul ridicat eşti brusc hipoacuzic, ori nu cumva se uită vreun substantiv, vreun pronume, ceva. Nu, atît zic, şi e suficient. Şi o spun cu atîta bucurie! Şi să-i auzi apoi cu cît entuziasm vorbesc de realităţi locale pe care tu le vezi cu un ochi mizantrop. Se bat în identităţi „românii“ cu „cehii, cu „polonezii“, cu „maghiarii“. „Cu.“ Un vesel carpool lingvistic.
Profesorii Kim şi Lee au ieşit acum la pensie. M-aş bucura dacă, aşa cum ziceau odată, nostalgic, ar avea acum răgazul să revină şi în locurile de unde a pornit totul, la Chicago ori Freiburg, locurile tinereţii lor. La Yongin au lăsat deja o suportabilă bunătate a cuvintelor.
Foto: B. Tănase
