Să priveşti un rîu de ţară în ochi

Într-un spaţiu destul de restrîns, de cîteva sute de metri pătraţi, de-o parte şi de alta a liniştitului rîu Gyeong, ajuns la cîmpia de lîngă Yongin, se găseau trei restaurante, dispuse ca într-un banc asiatic: unul chinezesc, unul japonez şi unul coreean. Toate trei incredibil de bune pentru locul retras în care se găseau, se mînca ieftin şi bun.

Primul la care am mers a fost cel chinezesc. Era la parter, într-o clădire cu cîteva etaje, nouă, tipică, cu un exterior placat cu o faianţă care imita granitul. Ca la orice restaurant chinezesc, exteriorul era semnalat cu lampioanele-dragon cunoscute, iar interiorul, mobilat şlefuit şi aseptic (cu cîte o floare de plastic şi tablouri care nu făceau din ochi cînd te uiţi din unghi chinezesc, dar erau ca şi cum ar fi făcut), era gestionat de o familie coreeană mijlocie, probabil cu căsătorii mixte. Înăuntru se stătea doar la mese cu scaune, aşezate cam înghesuit, orientate spre profit, dar fără mese afară vara. Erau bune supele şi conversaţiile semigoale, de prînz cu colegi. Se mînca cinstit şi la obiect, şi plecai. Un aer comod, business as usual, nu te stresa nimic, deşi era mereu aglomerat, lumea venea la prînz cu maşina, proprietarii salutau zîmbind politicos, dacă te duceai mai des îţi reţineau discret preferinţele. Dar nici nu ai fi rămas mai mult decît ultima sorbitură din jjampong, supa picantă de fructe de mare chinezească căreia i-aş da, from Romania, twelve points. Cam în genul ăsta era/e, mîncare de Eurovison.

Ultimul descoperit, cel coreean, era şi cel mai ascuns, undeva pe o alee pietruită, lîngă o clădire mai veche. Era într-o casă tot veche, într-o curte neîntreţinută în mod special, la care ajungeai după ce treceai pe lîngă o altă curte ca un ţarc, în care stăteau doi cîini foarte mari, albi şi cu un aer trist. Treceai de o poartă mare de fier, cu plante încolăcite pe sudurile ruginite, cu toaletă zidită separat în curte, ceea ce e aproape de neîntîlnit în Coreea de azi. În curte, sub un umbrar solid de lemn, mese cap în cap şi bănci din lemn, ca la nuntă, cu grătare de inox vechi tradiţional semiîngropate în centrul mesei. Înăuntru, restaurantul arată ca o casă veche de ţară, unde stai doar pe jos, cu un miros confortabil de stătut, straturi de mîncare şi praf, cu cîteva oale agăţate pe pereţi, cu proprietari ţărani veseli, uşor neîngrijiţi pentru standardele coreene, grăsuţi, vorbind tare şi care mai că-ţi băgau în gură legumele cu mîna. Genul care te ia tare vesel din prima, te întreabă de ce vii aşa rar pe la ei, în timp ce-i aruncă o vorbă şi vreunui copil să se scoale de la calculator şi să se ducă să mai ia nişte ceapă verde, că nu mai ajunge pentru aperitive, te ceartă mimînd revolta că nu comanzi mai multe fleici de mîncare, îţi amestecă orezul în farfurie fiindcă nu ştii s-o faci vîrtos şi pofticios şi la final îţi dă şi o reducere substanţială din preţ, fără să i-o ceri. Mergeam rar acolo, deşi nu era aglomerat, de obicei după-amiezele de week-end, după-amiezele de hanorac, trening, prieteni, de dres după nopţile fireball seuleze. Şi chiar dacă nu se vedea din acel loc, puteai să simţi, printre vălătucii grătarului, tihna vecinătăţii cu rîul. Era bine. Cred că nu aş fi putut să revin atît de uşor în România, după anii coreeni, fără vecinătatea frecventată calm a acestui rîu liniştit.

Restaurantul de sashimi al celor doi tineri bucătari coreeni era, de fapt, o cîrciumă mică, într-un spaţiu care mai găzduise în anii anteriori o minişcoală de după-amiază de arte plastice. Locul fusese reamenajat şi aducea, foarte plăcut, cu o bucătărie deschisă spre un living, cu mese cu scaune şi cu o zonă de stat pe jos. Cînd vremea o permitea, scoteau două mese de plastic afară, cu umbreluţe, înghesuite înspre aleea care dădea în autostradă şi printre maşinile parcate chiar în buza lor. Am mers acolo des, poate cel mai des dintre toate – oricum, acolo mergeam de plăcere, cu prietenii, oricînd se ivea sau nu se ivea vreo ocazie mai specială. De la intrare, ne întîmpina bucătarul mai înalt, cu o plecăciune adîncă, cu gestică şi intonaţii foarte feminine, intimidant de politicos. Luam de obicei aceleaşi două feluri: sashimi simplu sau sashimi fusion. De departe, din tot ce am mîncat oriunde în acest fel, a fost cel mai bun. Nu îl prepara cel care ne întîmpina, el doar ajuta la preparative, servea, lua banii la final, repetînd micul balet de la sosire drept mulţumire. Undeva mai în spate, ascuns cumva de micile perdeluţe de bucătărie tipice japoneze, din material mai gros, netransparent, cu desene imprimate, stătea bucătarul mai scund, preparînd în tăcere. Era foarte taciturn, nu vorbea nici cu celălalt prea mult, lua comanda şi i-o înmîna sigur şi atent. Nici la entuziasmatele noastre mulţumiri aduse maestrului culinar la sfîrşit nu răspundea cu mai mult de un zîmbet micronic. O singură dată am văzut o reacţie cît de cît umană, şi era tot între ei. Nu se înţeleseseră la ceva, nu era aşezat hreanul murat nu ştiu cum, şi nişte tonalităţi lucioase ca două săbii ninja au tăiat, preţ de cîteva milisecunde, liniştea locului. De la un punct încolo începusem să mergem mai ales pentru ei. Erau atît de profesionişti, lumea din blocurile din jur venea des, familii, încît ne miram iniţial cum de ajunseseră în acel loc şi nu se aflau în oraş, într-un loc mai vizibil cît de cît.

Dintre cele trei, restaurantul japonez al tinerilor bucătari a fost primul care s-a închis. Nu am putut decît să sper că au strîns ceva mai mulţi bani şi s-au dus undeva la mai bine.

Foto: B. Tănase