Conserva de ton, cutia de detergent şi baxul de hîrtie igienică
De sărbătorile mari, magazinele sud-coreene, de la cele de cartier la mall-urile luxoase din centrul Seulului, sînt invadate de cutii destul de mari din lemn, elegante, în care, printre funde colorate şi mătăsuri, stau bine aşezate conserve de ton sau de carne. Conservele nu au nimic special, nu sînt o serie limitată produsă doar pentru eveniment, le poţi găsi în fiecare zi pe rafturile de jos ale oricărui magazin non-stop. Uneori, pentru diversitate, mai găseşti şi sticle de ulei de porumb sau cu detergent lichid, tot dintre cele mai ieftine.
Caligrafia cutiei are toată regia inerţiei consumiste de aiurea. Numai că, în loc de parfumuri sau de cosmetice de ultimă generaţie, găseşti produsele înseriate ale unei bucătării de apartament. Sînt făcute pentru a fi dăruite cu aceste ocazii speciale, de regulă de către copii părinţilor, şi sînt răspunsul acestora la caserolele de
sau
(pasta de ardei iute) pe care mamele şi bunicile le pregătesc pentru copiii lor de-a lungul anului.
Din mijlocul vortexului comercial, Coreea de Sud încearcă să menţină o retorică simplă a darului. La mutarea într-o casă nouă sau la o vizită de curtoazie, nu e deloc nefiresc, ba e chiar norma, să aduci drept cadou o cutie mare de detergent de rufe şi/sau baxuri de hîrtie igienică menite să te ţină luni, dacă nu ani întregi. Pentru un occidental, obişnuit cu mitul rafinamentului est-asiatic, cu imaginea filigranată a ambientului local, poate părea o bizarerie, dar pentru coreeni e o altă formă de exersare a Zenului, adică a simplităţii. Uneori, în faţa unui occidental se mai şi joacă cu această aşteptare, ca într-o formă de contrazicere voioasă a mitului. Mi-a fost dat să asist de nenumărate ori la bucuria aproape copilărească pe care oameni în toată firea o au atunci cînd, fără nici un preambul, oferă vizitatorilor europeni sau americani, pentru a-i contraria, expresiile cele mai fruste ale cotidianului coreean, de la mese greu de digerat din fructe de mare crude sau vag preparate, în sosuri picante, la sesiuni interminabile de karaoke.
Plasticul caserolelor în care mamele coreene înghesuie frunzele condimentate de varză ale kimchi-ului sînt almodóvariene, au aceeaşi intensitate a gestului mărunt şi cald cu care femeile regizorului spaniol din
iau la pachet gogoşi sau murături conservate, sau cu care mama mea îmi trimite vara borcanele cu dulceaţă, zacuscă sau suc de roşii. Şi îmi aduc aminte, în reconfortanta retorică a simplităţii, de gestul unei bune prietene de-ale mamei mele, repetat de fiecare dată cînd fiul ei se întoarce acasă din Capitală, acela de împinge, încet şi aproape neobservabil, farfuriile cu mîncare înspre acesta, în timp ce continuă, ochi în ochi, conversaţia cu băiatul obosit.
Iar în retorica mai vizibilă a realităţilor Coreei de azi, cu Nordul sufocat de imaginea propagandistică halucinantă a triumviratului masculin al celor Trei Grăsani Kim şi Sudul încă îmbătat de vertijul succesului economic recent, aceste gesturi simple sînt pasarela pe care fiecare coreean ştie să calce fără teamă şi la care va putea reveni atunci cînd cele două ţări vor fi din nou împreună.
Foto: B. Tănase
