Lumea cu ţestoase şi foci a lui Jep

A m văzut una dintre cele mai frumoase imagini din anul acesta dintr-un taxi, într-o după-amiază de sfîrșit de septembrie în Pireu. Trei bătrînei stăteau înghesuiți pe-o bancă în fața mării, toți trei purtînd cam același tip de pălărie din alt secol. Stăteau nemișcați, poate vorbeau ceva între ei sau poate doar se uitau la mare. Aveau un imediat aer livresc, ca și cum sudicul și însoritul Márquez ar fi reașezat bărbații din Misterele orizontului al nordicului și lunarului Magritte într-o improvizație ficțională mediteraneană de cadru lung.  

Căutam o plajă, așa că am coborît la cîțiva metri de ei. Mai aveam cîteva ore pînă decolarea avionului, vremea era încă frumoasă, dar de pe faleza înaltă nu se vedeau decît pietre mari și nici o urmă de nisip. Din loc în loc, întinse la soare pe acele pietre imposibile, abrupte și colțuroase, erau cîteva pensionare în costume de baie retro, ieșite cu grupul de prietene din blocurile care se învecinează cu faleza. Stăteau întinse cu dexteritatea unor mici foci care ocolesc cu corpurile lor colțurile pietrelor și erau prinse într-o conversație monosilabică de după-amiază. Păreau vechi reminiscențe ale unei tinereți trăite în franjuri culturale, de ani ’60-’70 ai secolului trecut, o lume trăită în incandescența gratuită a cercurilor de prieteni, în blitz-ul de energie și tinerețe al unor interminabile conversații goale, în abur gros extras acum de soare în tăcere, de pe marginea acelor pietre. Lumea sudică a lui Jep Gambardella, marea frumusețe fără contur, abur și gratuitate, din care s-au hrănit toate aceste generații acum întinse la soare, era acolo cu ultimele sale puteri. Văzusem mai devreme, la ieșirea din metrou, migranții în marginea trotuarelor, marinari care-și beau cafeaua matinală pe terasa unei cafenele, realitate de dincolo de pragul acelor doamne în vîrstă așezate la soare.

A m vrut să văd marea de la Pireu de îndată ce am ajuns pe vîrful muntelui Lycabettos din mijlocul Atenei. Nu m-am uitat nici la alăturarea de biserică și bar lounge (ca să ajungi la biserică se trece prin terasa barului), nici la tăcerea în care se fotografiază turiștii, ca și cum nu ar vrea să deranjeze orașul, o stare de muțenie respectuoasă pe care o mai văzusem și în alte orașe cu munți în mijlocul lor, ci doar la întinderea orașului, albă, pînă la mare. De sus, de pe Lycabettos, Atena arată ca o imensă plajă de pietre albe (la Seul, un prieten grec colecționa avid orice pietricică albă găsea în decorul stradal coreean). Nu are nimic dintr-o fortăreață și pare un oraș deschis unei lecturi ușoare a straturilor sale. Era, firește, doar o iluzie, contrazisă de jos de clădirile care și-au schimbat din motive economice destinația inițială, de numărul mare de tineri fără un loc de muncă (am văzut una dintre cele mai triste imagini din Atena la o terasă, la Acropole, cu două tinere jucînd table în miezul zilei, cu cea mai neludică mimică posibilă). 

Am ajuns la Atena după lungul lor an de proteste și reașezări, și părea că nimic din tot ce se întîmplase nu se mai regăsea în stradă. Metroul hașurat în graffiti-uri trece la fel de impasibil și ireal de vecin cu vechea Acropole, în Monastiraki se mănîncă la fel de liniștit și de vesel. Ascuns bine de străzi întunecate, drapat în semiîntuneric englezesc și în inconfundabilul alean balcanic, poți găsi în zona Syntagma un mic labirint de taverne cu tineri artiști locali. Atena acelui moment de septembrie era un loc care nu-și spunea atunci cu voce tare, vorba lui Benjamin, lucrurile pe care le avea de spus, care făcea loc poveștii mai mult decît știrilor. 

C înd am coborît de pe Lycabettos m-am amuzat de numărul incredibil de țestoase de pe pantele dinspre Kolonaki. Păreau acolo de cînd lumea. Oricum, o justă efigie a Europei de ieri coborînd spre cea de azi.

Foto: B. Tănase